Va renunţa Guvernul Ponta la cota unică sau nu? Şi dacă da, va fi Crin Antonescu în stare să ţină sub control atmosfera care se va crea în interiorul partidului pe care îl conduce, după ce momentul detonării se va fi consumat?
Pentru prima întrebare, indiciile duc tot mai mult spre un răspuns afirmativ, iar unitatea de măsură pentru o atare concluzie nu o mai reprezintă simplele declaraţii politice ale unor lideri aflaţi în opoziţie, ci iniţiativele şi analizele la care se lucrează deja în Guvern.
Oricum ar fi camuflată din punctul de vedere al comunicării publice, intenţia de a suprataxa cu 16% salariile din sistemul bugetar care depăşesc 4.500 echivalează practic cu o renunţare la cota unică de până acum.
Premierul Victor Ponta a admis că Executivul pe care îl conduce analizează deja efectele unei asemenea decizii, reiterând mai departe hotărârea USL (dar mai ales a PSD şi PC) de a continua ofensiva atomizării definitive a cotei unice prin introducerea impozitului progresiv, undeva la anul, după eventuala preluare a unei guvernări cu mandat întreg şi asigurarea unei majorităţi confortabile în Parlament.
Cum intenţia socialiştilor de a scoate din istorie procentul unic de 16% reprezintă un obiectiv politic pe care l-au enunţat public cei mai grei dintre cei mai grei, inclusiv Ion Iliescu şi Adrian Năstase, marea întrebare este ce strategie va adopta în final PNL?
Apoi, cât va mai fi dispus Crin Antonescu să înghită pe nemestecate deciziile-cheie ale actualei guvernări, când este evident că majoritatea prind contur în laboratoare de tipul Institutului Social Democrat, reperul “ştiinţific” al socialiştilor români şi nu al liberalilor.
Chiar dacă preşedinţii PNL, PSD şi PC ţin să dea impresia că au ajuns la o aşa chimie trans-ideologică încât a devenit suficient un schimb de priviri pentru a merge înainte cu acelaşi gând, riscurile la care se expun liberalii sunt consistente.
Dacă Antonescu se va ralia până la capăt demersurilor de anulare a principiului cotei unice, poziţia sa va contribui cel mult la menţinerea unor ape calme în interiorul USL, dar pe termen lung se întrevăd costuri mari – tensiuni crescânde în propriul partid şi, foarte probabil, votul de blam al electoratului care votează dreapta, în general unul compact, fidel şi peste medie de critic atunci când situaţia o cere.
De altfel, primele reacţii nu au întârziat să apară, Dan Radu Ruşanu exprimând o poziţie tranşantă, cu ocazia unui interviu acordat RFI: “Nu ştiu dacă-i neconstituţională, dar oricum, nu este corect să faci această diferenţiere între bugetari şi economia privată. În acelaşi timp, subliniez, plafonul de 4.500 mi se pare un plafon nerealist. Ar trebui să plece de la opt-nouă mii în sus şi de-abia atunci să discutăm despre această supraimpozitare”. Asta, legat de suprataxare.
În general, însă, lui Crin Antonescu nu pare să-i pese de altceva în afara promisiunii pe care i-au făcut-o PSD şi PC, că la un moment dat va conduce România de la Palatul Cotroceni.
O promisiune care, în cazul său, funcţionează ca un ceas-deşteptător şi unic stimulent pentru corvoada de a mai merge la “serviciu” după ce deschide ochii.
Însă această lipsă de graţie în gestionarea intereselor imediate şi a celor pe termen lung va costa PNL scump atunci când USL nu va mai exista, iar liberalii vor trebui să se descurce pe cont propriu şi să se întoarcă mai mult spre popor, în faţa alegătorului de dreapta, decât spre Dan Voiculescu şi Ion Iliescu. Iar acest moment va sosi, asta e clar; şi nu o spun eu, ci apropiaţi ai lui Crin Antonescu.
Este, de pildă, cazul secretarului general adjunct, Dan Mihalache, care acum o săptămâna anticipa în interviul acordat colegei mele, Sabina Fati, separarea PNL de PSD undeva după “un ciclu de guvernare”.
Bineînţeles, nici măcar domnul Mihalache nu poate oferi garanţii că lucrurile nu s-ar putea precipita. Totuşi, acesta vede spargerea USL în contextul mai larg al scopului PNL: restructurarea scenei politice româneşti într-un binom de partide – unul pe stânga, unul pe dreapta – şi transformarea PNL într-un partid mare, bine integrat în noua paradigmă.
Dar, atenţie! Fractura este deschisă: lejeritatea cu care PNL a mers până acum pe mâna PSD în chestiuni care în mod natural le-ar separa ideologic, coroborată cu pariul PNL cu viitorul, aşa cum îl explică Dan Mihalache, indică o mare ciocnire logică.
În mintea liderilor PNL, ea se traduce astfel: cât stăm la guvernare putem fi oricât vrem noi de stânga, dar la alegeri vom cere votul alegătorilor de dreapta.
Curioasă abordare şi cam multă aroganţă faţă de luciditatea electoratului!
