În domeniul misiunilor în spaţiu, 75 de milioane de dolari sunt, practic, mărunţiş. Atât plăteşte India pentru programul spaţial care a trimis o sondă spre Marte în noiembrie 2013. Cum au reuşit indienii să realizeze un asemenea proiect, cu o suma care reprezinta trei sferturi din bugetul de 100 milioane de care au dispus creatorii filmului Gravity? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă jurnaliştii de la New York Times.
Specialişti tineri, bine pregătiţi, dar prost plătiţi
Cu excepţia lui Subbiah Arunan, directorul programului, cel mai în vârstă membru al echipei are 32 de ani. Şi nu vorbim de o echipă mică. 2500 de oameni au lucrat pentru a trimite sonda spre Marte, vârsta medie a acestora fiind de 27 de ani. Specialiştii indienii, deşi lucrează de multe ori în ture prelungite, câştigă de 3-4 ori mai puţin decât confraţii lor americani. Costurile de personal nu depăşesc, în aceste condiţii, 15% din bugetul misiunii.
Proiectarea modulară şi scurtarea ciclului de producţie contribuie şi ele la reducerea costurilor. O parte din piesele şi sistemele folosite au fost concepute astfel încât sa poate fi utilizate si în alte misiuni. Iar dacă americanii şi europenii construiesc mai multe modele ale vehiculului spaţial, indieni încep direct cu varianta finală. Astfel, nu e de mirare că indienii au avut nevoie doar de 18 luni pentru a lansa misiunea spre Marte. Prin comparaţie, misiunea americană, MAVEN, a costat 671 milioane de dolari şi a avut nevoie de şase ani pentru a fi pregătită.
Neîncrederea într-o astfel de abordare este firească, dar există un argument foarte puternic în favoarea indienilor, programul lor spaţial dă rezultate şi, din acest motiv, platformele de lansare de rachete coordonate de Organizaţia Indiană de Cercetare Spaţială sunt folosite pentru a trimite pe orbită sateliţi francezi, germani şi britanici, la costuri mici şi fără accidente.
Pe 12 februarie, la100 de zile de la lansare, sonda a ajuns la 16 milioane de kilometri distanţă de Pământ.
