De ce cultura romana este o cultura minora? De ce, cu exceptia celor plecati in Occident, scriitorii sau artistii romani nu au intrat in circuitul cultural international? Ce a lipsit culturii romane de nu si-a putut impune valorile in Vest, ramanand o cultura second-hand? Sunt intrebari pe care si le vor fi pus si B. Fundoianu, in 1921, si Eugen Ionescu, in 1934, si Ioan P. Culianu, in 1991, cand se aratau dezamagiti de lipsa de ecou international al culturii romane. Fara a le impartasi scepticismul pana la capat si, mai ales, fara a incremeni in lamentatie, H.-R. Patapievici incearca sa dea un raspuns acestor intrebari. Eseistul vorbeste despre hegemonia culturii generale la noi ("avem o cultura de literati"), despre culturile specializate care nu s-au dezvoltat, despre dialogul academic care, la noi, n-a facut traditie. Fara scoli de gandire, programe de cercetare, publicatii de specialitate, fara dezbateri publice civilizate si un spatiu public activ, nu s-a structurat acea masa critica necesara unei piete a ideilor libere, caracterizate printr-o "cultura a diferendului" bazata pe argument, si nu pe retorica: "La noi, in spatiul public, specializarile nu comunica, oamenii dintr-o disciplina refuza sa discute, gruparile intelectuale se detesta, personalitatile se suspecteaza, premiile sunt gandite ca premii-contra. Lumea culturala este sfasiata intre provincii istorice, cartele de generatie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseala, tuteri de inima, neooportunisti si paleooportunisti… Iar peste tot acest peisaj de ruptura troneaza, urias, anacronic si imbecil, statul: adaugand tuturor acestor clivaje miscatoare si opozitia dintre cultura oficiala, care are atributul de nationala, si restul culturii, careia i se refuza, alaturi de subventii, dreptul la orice statut istoric".
In ultimul capitol, H.-R. Patapievici expune doua modele de cultura "bine randuita", capabile sa tina impreuna si sa echilibreze raportul dintre cultura generala (care ne prisoseste) si culturile de specialitate (care ne lipsesc). Modelul-scara are o structura piramidala, la a carei baza se afla cultura de masa, urmata de cultura jurnalistica, cultura generala, cultura universitara s.cl., iar conform modelului-roata culturile specializate se desprind din cultura comuna, precum spitele din butuc, domeniile interdisciplinare situandu-se pe circumferinta comuna a rotii. Ambele modele au insa un caracter modernist si atunci cum ar putea ele structura/functiona (in) societatea postmoderna in plina era a globalizarii, societate care, ne place sau nu, este reala cu toate imperfectiunile ei? E posibil un singur model cultural in multiculturalismul care respinge orice model si e caracterizat mai ales prin "partizanate ideologice"? Cum raspund provocarilor interculturale de azi aceste modele ideale, "autiste" ideologic, caci nu par sa aiba "anticorpii" necesari? Sunt intrebari pentru care, cel putin momentan, teoria de fata nu pare pregatita, intrebari la care ar trebui sa raspunda cei pe care H.-R. Patapievici ii invita la dialog in acest eseu care este deopotriva si o invitatie la sustinerea culturii generale prin dezbatere. Controversele civilizate nu dauneaza ideilor.
Horia-Roman Patapievici,
Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, 2007
