Se spune că închisoarea îţi conferă un sentiment de neajutorare, de vulnerabilitate. Dar adevărul vieţii unui deţinut politic, chiar şi pentru unul care se află în greva foamei, este contrariul. Ca prizonieră, am fost obligată să mă concentrez pe ceea ce este esenţial la mine, la credinţa mea politică şi la ţara mea.
Aşa că aproape că pot simţi prezenţa femeilor şi bărbaţilor curajoşi, tineri şi bătrâni, care s-au adunat în Kiev şi în alte oraşe ucrainene ca să-şi apere visul privind un viitor democratic şi european. În închisoare, aşteptările şi visele devin realitatea în care trăieşti.
Sunt sigură că Nelson Mandela mi-ar fi înţeles sentimentele şi mi-ar fi dat dreptate. Regimul de apartheid din Africa de Sud l-a închis pentru aproape trei decenii, însă în timpul protestelor din Soweto şi al altor demonstraţii pentru democraţie şi libertate tinerii africani curajoşi i-au urmat exemplul şi i-au simţit prezenţa.
Peste tot în lume, cei mai mulţi oameni sărbătoresc demnitatea cu care Mandela a scos Africa de Sud din sălbăticia politică. Chiar şi aici, în spatele gratiilor şi cu supraveghere 24 de ore pe zi, aşa cum a îndurat el atât de mult, parcă îi văd zâmbetul cald, ochii veseli şi cămăşile colorate, în stil hawaiian, pe care le purta cu atâta eleganţă.
Şi îi admir dârzenia şi ataşamentul pentru reconciliere, care i-au salvat ţara de războiul rasial dintre cei care au refuzat să accepte sfârşitul supremaţiei albilor. Cât de mult s-au înşelat şi cât de miraculoasă a părut victoria lui Mandela în a-i face chiar şi pe duşmanii săi să se simtă ca acasă în Africa de Sud post-segregaţie.
Aici însă, în acest loc, nu Mandela omul de stat îmi încălzeşte sufletul şi îmi aprinde imaginaţia. Mandela din închipuirea mea este prizonierul, Mandela din Robben Island, care a suportat cei 27 de ani de închisoare, dintre care 18 pe o stâncă din Atlanticul de Sud, şi care a reuşit să iasă cu spiritul neînfrânt, aducând cu sine o viziune a unei Africi tolerante, o ţară eliberată de arhitecţii şi beneficiarii segregaţionismului.
Supremaţia albilor nu s-a încheiat cu vreo epurare. Nu au fost vânători de vrăjitoare, nici procese sumare. Mandela nu a cerut altceva decât să se afle adevărul despre trecut. Prin Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere, Mandela a aflat că singura cale viabilă între moştenirea rasistă şi prezentul şi viitorul multirasial o reprezintă o combinaţie între geniul politic şi înţelepciunea umană pe care numai marii lideri o posedă. Mandela a reuşit să ghideze Africa de Sud către libertate pentru că a reuşit să vadă viitorul ei mai clar decât aceia care au trăit în anii segregaţionismului în închisori. El a posedat acea claritate a viziunii morale pe care închisoarea – poate ca nici un alt mediu – poate să o alimenteze.
Detenţia l-a ajutat pe Aleksandr Soljeniţîn să aibă această claritate, de asemenea. „Treptat, mi-a devenit clar că linia care separă binele de rău trece nu prin intermediul statelor, claselor şi nici prin intermediul partidelor politice, ci drept prin fiecare inimă şi, în cele din urmă, prin toate inimile“, scria el în Arhipelagul Gulag. „Această linie se schimbă… şi chiar în sufletele copleşite de rău o fărâmă de bine se reţine întotdeauna. Chiar şi în cele mai bune inimi, rămâne… un mugur al răului.“
Abilitatea de a vedea mai clar decât cele mai multe lucrări ale sufletului uman este unul din puţinele daruri pe care închisoarea le poate sedimenta. Forţat să-ţi recunoşti propria vulnerabilitate, izolarea şi pierderile (şi cauze considerate pierdute) te pot învăţa să te uiţi mult mai atent în sufletul omului – al tău şi al gardienilor. Mandela s-a bucurat de acest dar rar. Cum altfel ar fi putut să îl invite, personal, chiar pe unul dintre gardienii săi de pe Robben Island să participe la festivităţile dedicate primului preşedinte ales democratic? Desigur, în spatele spiritului generos al lui Mandela a fost un caracter de oţel. Şi-a purtat anii de închisoare de dragul cauzei sale. Şi a suportat chinurile prin care a trecut familia sa. Şi nici nu s-a predat, nici nu s-a lăsat pradă disperării care i-ar fi cuprins pe cei mai mulţi oameni.
Ca de obicei, propriile cuvinte ale lui Mandela despre eliberarea sa ne arată cât de bine a înţeles asta: „Când păşeam pe uşa care îmi deschidea poarta către libertate, am ştiut că, dacă n-am să renunţ la amărăciunea şi la ura mea, aş fi încă în închisoare“. Şi aşa cum am ştiut că Mandela a ştiut în celula sa de închisoare că segregaţionismul se va prăbuşi într-o zi, ştiu, în izolarea mea, că, în cele din urmă, în Ucraina va triumfa democraţia europeană.
