Oriunde, oricand (Jumper)
Productia: SUA, 2008 Regia: Doug Liman In distributie: Hayden Christenen, Samuel L. Jackson, Diane Lane Distribuit de Odeon Cineplex
Una dintre cele mai noi variatiuni fanteziste este Jumper-ul lui Doug Liman, regizor altminteri interesant care, dupa o scurta si hilara trecere prin circuitul indie (Swingers, Go), a ajuns rasfatat al studiourilor lasat sa se joace cu bugete babane ca multumire pentru imensele succese de casa The Bourne Identity si Mr. & Mrs. Smith. Ambele filme cat se poate de simpatice, amuzante si inzestrate cu o sensibilitate pop/jucausa, care duc cativa pasi mai departe (si alaturea cu drumul) inclinatia lui Liman pentru trasnai hi-tech, dovedind insa, in acelasi timp, ca ar fi facut mai bine sa ramana in lumea "reala", aia in care indivizii se bat cu (super-)jucarii macar credibile, in loc sa se aventureze in zona teleportorilor hedonisti din romanul lui Steven Gould si a urmaritorilor lor neinduplecati. Care, apropo, sunt o idee cat se poate de cool si demna de a fi salutata in prea-moral(izator)ul si seriosul peisaj cinematografic contemporan. David Rice este jucat de un Hayden Christensen (adica exact Anakin Skywalker din noile si cretinele Razboaie ale stelelor) somnambulic si inert, care realizeaza in copilarie ca poate "sari" dupa bunul plac oriunde in lume – de unde, dincolo de voice-over-ul insistent/redundant, distractia primei parti a filmului, comportand cafea intr-un loc, mic-dejun intr-altul, disparitia prompta dimineata din patul unei oarecare domnite… Apoi, insa, apare nemesis-ul Samuel L. Jackson, adica, de la o vreme, raul de serviciu prin tot mai multe productii discutabile; aici, Paladin, adica preocupat de identificarea, prinderea si uciderea cu pofta a saritorilor. Iar Jackson, de data asta grizonat, e exact cum ne-a obisnuit, plin de importanta propriei misiuni, grav, cu expresia aceea stramb/ofticata care pare sa-i tina de ceva ani loc de expresivitate actoriceasca. De unde si una dintre primele probleme ale altminteri binevenit de scurtului Jumper – e o bucurie sa vezi un film care reuseste sa iti zica tot ce voia (in cazul de fata, nu mare lucru) in mai putin de o ora si jumatate; anume ca atat protagonistii cat si antagonistii ar trebui sa fie macar interesanti, daca nu simpatici pentru a-ti mentine treaza atentia si, eventual, implicarea. E drept, iubirea eroului, frumusica Rachel Bilson din serialul The O.C. e dragalasa si charismatica, iar britanicul Jamie Bell (cu o splendoare de accent), in rolul unui alt saritor si vanator de asasini ofera cel mai interesant si empatic personaj al acestei nostime dar inutile fantezii. E o placere sa il vezi, cu un ranjet in coltul gurii, neras, in geaca de piele si un ciuf dezordonat explicandu-i pierdutului Christensen cam cum sta treaba cu activitatile lor. In rest, apartamentele plozilor saritori, impodobite cu stranii colaje punk de imagini si desene, sunt un deliciu scenografic, ca si unele dintre salturi si batai. Exista si niscaiva drame relationale/de familie prin poveste, in frunte cu o foarte disfunctionala legatura tata-fiu, dar par mai curand adaugate fortat, regizorul gandindu-se poate ca ar trebui niscaiva seriozitate in joaca lui de-a urmaririle, confruntarile si alte din astea. Gravitate care nu ajuta insa la nimic, fiind doar balast inutil intr-un film care ar fi fost mult mai simpatic daca nu s-ar fi preocupat deloc de asemenea chestiuni si s-ar fi multumit sa topaie dintr-un loc in altul, fara griji. Chestie la care Liman se pricepe de minune. Asa ca aveti in fata o chestie mutanta, nici divertisment pur (pentru asta, sunt de preferat oricand mai inainte amintitele Bourne Identity si Mr. & Mrs. Smith), nici poveste mai serioasa cu niscaiva implicatii profunde. Pacat. Dar, totusi, distractiv.
