Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

"Într-un bloc construit între 1920 şi 1940 nu m-aş duce nici în vizită" (ARTICOL INTEGRAL)

Petre Badica 29.01.2012 - 19:15

Radu Văcăreanu este profesor în cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti şi are toate argumentele pentru a putea face o analiză a vulnerabilităţii clădirilor din Bucureşti în cazul unui seism. Deţine un ...

Share

Radu Văcăreanu este profesor în cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti şi are toate argumentele pentru a putea face o analiză a vulnerabilităţii clădirilor din Bucureşti în cazul unui seism. Deţine un doctorat în inginerie civilă şi a făcut o serie de stagii de pregătire în Japonia la „International Institute of Seismology and Earthquake Engineering at Buildings Research Institute", Tsukuba unde a studiat impactul cutremurelor asupra clădirilor. De asemenea, a fost consultant pe probleme de infrastructură la Banca Mondială.

 

Cum priviţi demolarea unor imobile de patrimoniu?

Radu Văcăreanu: A existat un exces de zel din partea unor dezvoltatori care au dorit să ridice clădiri multietajate în zone centrale în locul unor clădiri de patrimoniu, monumente istorice sau de arhitectură pe care le aveau în proprietate. Există două metode prin care poţi face asta. Prima, strici acoperişul, uşile, ferestrele, laşi oamenii străzii să năvălească înăuntru, apar ploile, cad ninsori, începe să se degradeze rezistenţa structurală a casei, apar avarii importante, faci raport de expertiză tehnică în care constaţi starea avansată de avariere şi ceri permisiunea să fie demolată. A doua metodă o reprezintă încadrarea ei forţată în clasa I de risc seismic în urma unei expertize tehnice, îi pui bulină, nu o consolidezi şi o laşi să se degradeze de la sine, apoi o demolezi. În acest mod, putem spune că unii dezvoltatori au folosit bulina roşie în mod abuziv.

Sorin Oprescu a avansat cifra de 500 de mii de morţi în cazul unui cutremur.

 R.V.: Probabil a fost o eroare de comunicare. Când faci un scenariu în cazul unui cutremur foloseşti o parte reală, să spunem datele asupra efectelor cutremurului de la 4 martie '77 şi una imaginară în care, pe baza datelor statistice, aplici nişte modele de predicţie care vor produce următoarele răspunsuri: avem atâtea clădiri care s-ar putea prăbuşi, în care pot fi afectaţi atâţia oameni etc. Toate aceste răspunsuri sunt valori aşteptate în sensul unor valori medii. Abaterea faţă de valorile medii poate fi importantă. Totuşi, în cazul unui cutremur care ar produce în Bucureşti o mişcare similară a terenului ca în 1977 - când au murit 1.400 de persoane - efectele ar fi cel puţin egale. Dar eu cred că vor fi mai mari pentru că fondul construit şi populaţia Capitalei sunt mai mari. Să nu uităm de cele 120 de clădiri cu regim mare de înălţime, încadrate în clasa I de risc seismic şi care au un risc ridicat de prăbuşire la cutremur, avariate în cutremurele din 1940  şi 1977; dintre acestea, doar 10 sau 15 clădiri au fost consolidate.

Care sunt cele mai vulnerabile clădiri ale oraşului?

R.V.: Blocurile din beton armat cu regim mare de înălţime (peste parter şi şase/şapte etaje) construite între 1920 şi 1940 sunt nişte bombe cu ceas; în prima jumătate a secolului XX, România nu avea prevederi normative referitoare la proiectarea clădirilor rezistente la cutremur. Şi - atunci când a existat - rezistenţa la cutremur a acestor clădiri interbelice din beton armat cu regim mare de înălţime a fost una întâmplătoare. În general, în aceste imobile, la fiecare etaj era un singur proprietar care avea cerinţe funcţionale şi de compartimentare diferite; din aceste motive adesea, stâlpii de rezistenţă nu aveau acelaşi aliniament pe verticală;  terenul pe care se construia era, adesea, de formă neregulată în plan şi clădirea urma forma terenului. Spun aceste lucruri, deoarece o primă linie de apărare a clădirilor la cutremur este constituită tocmai din alcătuirea sa regulată în plan şi pe verticală.

Când au apărut primele norme?

R.V.: Primele prevederi referitoare la proiectarea clădirilor rezistente la cutremur au apărut în anul 1945, dar nu au avut caracter obligatoriu. Aceste prevederi au fost o consecinţă a cutremurului din 10 noiembrie 1940 - când s-a prăbuşit prima clădire din beton armat cu regim mare de înălţime, blocul Carlton cu 14 etaje din centrul oraşului. Efectele cutremurului din 1940 şi lecţiile acestuia au trecut cvasi-neobservate, deoarece a prins România într-o perioadă cruntă a istoriei ei. Nu erau disponibile nici resurse financiare, nici umane calificate şi nici timp pentru studii în acestă direcţie; principala preocupare era efortul pentru război. Astfel că prima normă de proiectare la cutremur a clădirilor a apărut în 1963, inspirată din prevederile normative sovietice, dar şi americane . Interesant este că, în 1976 academicianul Aurel Beleş (precursor al ingineriei seismice - n.red.) a dat un interviu în care enumera câteva clădiri din centrul oraşului care au fost avariate în 1940 şi nu au mai fost consolidate. La 4 martie 1977, cutremurul doboară chiar o parte din acele imobile.

Ce clădiri au fost afectate în 1977?

R.V.: Un număr de 28 de clădiri interbelice şi trei din fondul de clădiri de după 1950 s-au prăbuşit. Au fost avariate semnificativ alte clădiri vechi şi noi şi, în acest context, inginerii au iniţiat un efort pentru repararea si consolidarea acestor imobile. În fapt, ca urmare a cerinţelor exprimate de puterea politică de la acea vreme s-a produs doar repararea unora dintre aceste clădiri avariate la cutremur, şi nu consolidarea acestora, aşa cum era normal. Pentru prima oară, cercetătorii şi inginerii proiectanţi au avut o radiografie clară a efectelor unui cutremur puternic, generat de sursa seismică Vrancea asupra fondului construit şi s-a obţinut prima înregistrare a acceleraţiei seismice a terenului într-un amplasament din Bucureşti (o radiografie a mişcării terenului în timpul cutremurului). 

În ce tip de bloc aţi cumpăra, azi, un apartament?

R.V.: Într-un bloc înalt, făcut între războaie, nu m-aş duce nici în vizită. De ce? Pe de o parte, aceste blocuri au o structură şi o geometrie complet improprii preluării forţelor seismice şi pe de altă parte sunt conştient de istoria nefericită a acestor clădiri. Dacă au avut rezistenţa inerentă la cutremur, aceasta a fost întâmplătoare şi mare parte din ea s-a consumat în urma cutremurelor din 1940 şi 1977. Eligibile sunt blocurile făcute după 1977, când s-au modificat substanţial prevederile de proiectare la cutremur a construcţiilor. Clădirile construite după 1990 sunt foarte puţine dacă le raportăm la întreg la fondul locativ, iar normele de proiectare antiseismică care au trebuit respectate, au fost stricte şi bune. Probabil că au existat constructori care au mai făcut rabat de la calitate, dar nu este un efect general. Sunt proiecte si execuţii care ar fi putut fi mai bune, amplasamente care ar fi putut fi evitate, dar sunt cazuri punctuale. Următorul cutremur mare, el singur, ne va arăta unde s-a greşit.

Nu e deranjată uniformitatea blocurilor comuniste?

R.V.: Este din punct de vedere estetic, dar din punct de vedere al rezistenţei la cutremur există şi o latură pozitivă. După 1950, majoritatea blocurile din Bucureşti s-au construit pe baza unui număr mic de proiecte-tip ale structurii de rezistenţă. Aceste proiecte erau foarte atent verificate şi treceau prin mâna celor mai buni ingineri proiectanţi. Eu cred că senzaţia de uniformitate e dată mai degrabă de limitarea imaginaţiei arhitectului, limitare impusă de regimul politic al vremii şi de materialele disponibile atunci. Se poate porni de la aceeaşi structură de rezistenţă, dar se pot „îmbrăca" clădirile în diverse moduri.

Este exagerată existenţa a patru clase de risc seismic?

R.V.: Se acoperă un spectru larg de posibilităţi, de la prăbuşire până la avariere minoră. O clădire terminată recent şi proiectată pe baza reglementărilor tehnice în vigoare,  este inclusă în clasa a IV-a de risc seismic deorece există doar o probabilitate redusă de avariere localizată în caz de cutremur. Spre deosebire de cele din clasa I, care au o probabilitate mare de prăbu-şire. Clasa a II-a implică o probabilitate foarte redusă de prăbuşire, dar mare de avarie puternică, în timp ce clasa a III-a implică o avariere moderată. În general, expertizele tehnice au fost făcute doar pentru clădiri construite înainte de 1945. De asemenea, s-au făcut expertize tehnice pentru clădirile cu parter flexibil, unde la parter funcţio-nează magazine. Acestea au fost incluse în clasa a II-a de risc şi se regăsesc pe Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, lângă Gara de Nord. E un imobil care arată ca un uriaş cu picioare de lut. 

 

Conştiinţa cutremurului în Japonia

Radu Văcăreanu spune că japonezii sunt cei mai conştienţi de pericolul cutremurelor şi că statul român îi ajută mai mult pe proprietarii aflaţi în imobile cu risc mare de prăbuşire, faţă de alte state ce se confruntă cu riscul seismic. „Statul român îţi spune: «Clădirea trebuie consolidată, îţi dau eu iniţial toţi banii, numai consolideaz-o.» Doar că se loveşte de refuzul unor proprietari cu spirit mioritic sau al altora care au închiriat deja apartamentul şi nu vor să piardă nişte bani. Ce nu înţeleg cei ce refuză intervenţia este că după consolidare preţul apartamentelor creşte şi de câteva ori. În SUA, statul face o evaluare seismică şi îţi spune: «Trebuie să consolidezi pentru că la un viitor seism sunt şanse să se prăbuşească», dar intervenţia lui se opreşte aici. Japonia are o cultură seismică ieşită din comun, iar problema consolidării merge de la sine. Eram acum câţiva ani la Kobe şi gazda îmi spune, într-o sâmbătă dimineaţă din ianuarie, să mergem să vizităm muzeul cutremurului din 1995. Când am ajuns la muzeu era o coadă de sute de persoane venite din toată Japonia", spune profesorul.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...