30.8 C
București
duminică, 14 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodREPORTAJ. Cuptoarele mute din Bărăgan au uitat mirosul pâinii de casă

REPORTAJ. Cuptoarele mute din Bărăgan au uitat mirosul pâinii de casă

E greu să faci pâinea să vorbească despre ea însăşi. Caut povestea în satul Griviţa, din Bărăganul ialomiţean. S-o aud de la cei care au apucat vremurile când mâinile harnice ale româncelor frământau aluatul, în propria bătătură, la ceas de renaştere a lumii. Să simt, măcar din amintiri, mirosul cuptoarelor încinse, croite din cărămizi şi îmbrăcate în lut.

Trebuie să baţi din poartă-n poartă, să înduri minute de aşteptare şi priviri care mai degrabă zâmbesc într-un colţ, aşa, ceva de genul „n-ai ce face, băiete, dacă ai ajuns să cauţi cai verzi pe pereţi în era maşinilor şi televizoarelor”, până când găsesc oameni care se îndură de curiozitatea mea şi mă conduc exact acolo unde ştiu ei că pot afla cel puţin o parte din răspunsuri, la Ecaterina Zangur. Cea care îmi spune că are 78 de ani, dar, după ce îşi face puţin avânt, are puterea să dea tot timpul la o parte, cât s-a scurs între ziua de azi şi istorie, ajungând pe vremea copilăriei, pentru că la 14 ani a plămădit prima ei pâine.

Alăuţelele

Nu era pe atunci drojdie. Altfel creştea viaţa în covată. Se făceau nişte turte, alăuţele li se spunea. Luai spuma din butoiul unde se ţinea licoarea de toamnă a viselor bahice. „Frumos mai mirosea!”, o văd pe gazdă cum retrăieşte clipele acelea. Se punea într-un vas, la decantat. Era amestecată apoi cu mălai şi făină. Şi astfel modelai nişte chifteluţe. Le păstrai pentru momentul în care făceai pâine. Câte două, sfărâmându-le, erau puse în copaia unde se frământa coca. Ele îşi păstrau, în continuare, uşoara mireasmă a strugurilor. Observ mâinile povestitoarei mele cum nu au stare. Ea vorbeşte şi, în acelaşi timp, palmele-i modelează uşor aerul. Mişcări, înţeleg, care i-au intrat pe vecie în sânge. Şi normal, dacă femeia, la casa ei, cu bărbat, cu mulţi copii, trebuia să coacă pâine de cel puţin două ori pe săptămână. “Nu era uşor cu frământatul”, treabă grea, adaugă Ecaterina, să scoţi tot aerul din cocă, să fie pâinea grea, bătută.

La capătul ariei

Rămâne acolo, în timpul acela, vechi. De data asta, alături de părinţi şi bunici, mergând la câmp. Dimineaţa. Nici nu se trezise bine soarele, că din sat ieşeau căruţele, una după alta, tăcute, înşirate pe drumul colbuit. Fiecare familie se ducea spre aria ei. La capăt, se opreau pentru un moment. Nu începeau lucrul înainte de a-şi îndrepta ochii spre cer, chemând cele bune printr-un „Doamne-ajută”. Copilul mai mic, necopt încă pentru muncă, dar nici ţânc fără puterea de-a alerga, rămânea acasă, pentru că avea şi el treaba lui, să stea lângă mamă până când pâinea era scoasă din cuptor. Gospodina pregătea şi celelalte merinde, brânză, slană, ceapă. Alţii mâncau mămăligă cu murături. Depinde ce avea fiecare, după cum îl lăsa buzunarul. Mama şi copilul plecau, când era soarele deapsupra capului, să ducă merindele. Câmpul se golea pe dată, de cum apăreau coşurile încărcate, şi fiecare familie se trăgea la umbră, sub căruţă ori sub un pom.  

Rugăciunea

Pâinea însăşi fusese mângâiată cu o rugăciune şoptită, când aluatul încă nu apucase să crească. Ecaterina îşi aminteşte cum presa gogoloiul alb, nu prea mult, cât o atingere. Ca şi cum omul şi creaţia sa şi-ar fi dat bineţe şi totodată s-ar fi despărţit pentru scurt timp. Coca îşi urma drumul încins. Dar nu trecea mult şi se reîntâlneau. După ce se născuse roata aceea burtoasă, aburindă, aurie, o primea în casa ei cu o nouă rugăciune. “Nici azi nu fac nimic, până nu mă închin”. A crescut patru copii, are nepoţi. Acum e singură, bărbatul i-a murit demult. Pâine nu mai face. S-a fărâmat cuptorul din curte. Cel din pământ. Cinci ani sunt de atunci. Parcă a încetat să mai existe o lume. Acea lume…

Cuptorul Mariei Ene

Ghidul meu din sat, care nu vrea să-i consemnez numele, se dovedeşte un om de toată isprava. Nu se lasă până nu află cine mai are un cuptor tradiţional. Dă telefoane, la nu ştiu ce tanti, mai întreabă de vreun nene, aud tot felul de porecle. Lumea se ştie mai puţin după numele din buletin. Până când văd cum i se luminează faţa şi mă anunţă că a găsit. Simt că mă îndrept spre o adevărată comoară, atât de mult am râvnit momentul acesta. Astfel ajung în sălaşul celei care a fost, până în urmă cu câţiva ani, Maria Ene. Copiii ei se reuniseră pentru parastasul programat a doua zi, faţă de momentul vizitei mele. Sunt condus în spatele unui gărduleţ, spre coteţele păsărilor. Acolo, sub un umbrar, cuptorul. Pare că lutul de sub picioarele noastre, galben, a crescut sub forma aceasta, alungită. Construcţia abia ce-mi ajunge până la brâu. Trebuie să te apleci ca să vezi prin deschizătura îngustă, de la bază, ce se află sub cupola susţinută de zidurile care îţi dau senzaţia de fragilitate. La interior se observă goliciunea cărămizilor. Exteriorul e îmbrăcat cu un amestec făcut din clisă şi balegă de cal. Neapărat de la acest animal, mi se spune, conţinând multe vegetale. Se asigură o mixtură mai rezistentă.

Amprenta unei lumi

Cuptorul a fost în curtea asta dintotdeauna. Dar altceva, interesant, aflu de la interlocutorii mei. Cu toţii au participat, în urmă cu nouă ani, la reconstruirea lui. Nu mai avea mult şi se prăbuşea cu totul. Cea care este atunci şefă de şantier e chiar stăpâna casei, Maria. Avea în acel moment 80 de ani. Dar suficient de viguroasă şi hotărâtă în planul ei. Copiii au cărat cărămizile, dar ea le-a aşezat, după regulile pe care le moştenise din bătrâni. A montat şi cupola, susţinută de nişte bare metalice. „Cu mâna ei a făcut totul”, sunt asigurat. Mă gândesc, cu voce tare, că a vrut neapărat să lase posterităţii această amprentă, vorbind despre felul cum a trăit ea, dar şi cei dinaintea ei. Gazdele îmi dau dreptate. De la un an la altul, construţia trebuie întreţinută, pentru că altfel ploile îi sapă temelia. E mai degrabă un fel de muzeu al acestei gospodării. Pâinea şi plăcintele au azi alt „cuib”. S-au păstrat, în schimb, arhaicele reţete. Pe care femeile din familie încă le mai prepară. De pildă, azima, pâinea fără drojdie, ca o lipie. „Mama o frământa şi cu lapte acru”. Sau pâinea din tărâţe de grâu şi făină albă. Se obţine un fel de graham.

Tot în femei e baza

Vreau să ştiu cine mi-ar construi acum un cuptor tradiţional, dacă aş vrea aşa ceva. La prima vedere, cei care fac sobe din teracotă ar cunoaşte şi tainele acestui meşteşug. Dar nu în ei se află totuşi baza, ci în femeile care au în desaga lor aproape un secol de viaţă. Ele nu doar au frământat pâinea, ci ştiu cel mai bine şi tiparul după care stăpâneşti focul.

Brutăria comunală

Lucrurile capătă însă o cu totul altă perspectivă atunci când aflu de cuptorul de pâine al comunei. De data asta, un tânăr e cel care îmi spune ce şi cum se întâmplă. Fac cunoştinţă cu brutarul satului, care are 30 de ani şi se numeşte Silviu Buga. Aproape că i-am stricat rostul, pentru că abia se trezise din somn, deşi e după-amiază. Viaţa lui curge după alt fus orar. A învăţat meserie de la tatăl său. Brutăria îşi dovedeşte importanţa în comunitate, aflându-se la câţiva paşi de centrul localităţii, unde se găsesc şi celelalte instituţii de vază, Biserica, Şcoala, Primăria. Uzina pâinii aparţine autorităţilor locale.

Sistemul din Griviţa

Ca să înţelegeţi mai bine cum funcţionează acest sistem, vă dau un exemplu. Eu vin cu grâul meu la brutar. El se ocupă de câteva lucruri importante, depozitarea grânelor, măcinarea lor, producerea pâinii.  Să spunem că aduc 130 de kilograme de grâu. Ei bine, în contul lor voi primi 43 de kilograme de pâine. Când vin la brutărie, nu plătesc pâinea. Am cartele. Numărul cartelelor ilustrează investiţia mea, grânele. Sistemul acesta este atât de vechi, încât nici Silviu nu ştie de când există. Spune de tatăl lui, Constantin, că a lucrat aici 33 de ani. Or mai fi fost şi alţi brutari, înainte. Ghidul meu sare cu un nume, Costică Pâslaru. Dar îmi dă senzaţia că s-a aruncat cu gândul până hăt, departe, în vremi pe care nici cu imaginaţia nu le poţi atinge în ziua de azi. Silviu a crescut cu mirosul de coajă aburindă, învăluit în praful de făină. Aşa se prinde microbul meseriei. Nu poate să stea mult timp acasă. Mereu vine aici. Brutăria e viaţa lui.

Uriaşul cu foc

Sunt poftit să văd unde se frământă mai întâi coca. Sunt trei vase mari, din inox, în mijlocul cărora e un malaxor electric. După cum arată, şi din ce spune specialistul, maşinăria asta are cel puţin o jumătate de secol. Dar cel mai interesant este cuptorul. Trebuie să fie o imensitate, deşi nu se vede decât faţada, cu două guri, în camera largă unde am intrat. Monstrul însă e ascuns între pereţii groşi ai clădirii. Trebuie să-i dai ocol, prin alte uşi ale casei, ca să ajungi în spatele lui, unde e o încăpere mai mică. Acolo găsesc depozitate lemnele deja porţionate, ca pentru orice sobă, care la timpul potrivit sunt aruncate în pântecele uriaşului croit din cărămidă, pentru a-i asigura temperatura optimă coacerii. Ca să vă daţi seama cât e de mare, aflaţi că în agregatul acesta pot încăpea nu mai puţin de 130 de pâini. Brutarul are o paletă lungă de câţiva metri. Pe ea pune mai multe mingi albe, le introduce, pe rând, în hău, şi tot cu ea, mai târziu, le scoate, aburinde.

Prima şarjă

Programul de lucru al brutarului şi al celor două ajutoare ale sale, tot oameni tineri, începe la un ceas după miezul nopţii. Când lumea doarme, făina se trezeşte în freamătul aprig al mâinilor, în timp ce cuptorul-i nerăbdător. Prima şarjă defilează la 4.30, când cocoşii abia se dezmorţesc, al doilea rând, nu mai târziu de ora şapte. Dacă ai venit după opt, nu mai găseşti nici mirosul. Lumea se trezeşte odată cu orizontul. Trebuie să dai mâncare la animale. Urmează drumul spre brutărie, la care sunt arondaţi cel puţin 1.000 de locuitori ai comunei. Nu toţi vin zilnic după pâine. Explicabil, având în vedere că o “roată” are două kilograme.  

Umbra de pe chipul brutarului

Nu se ştie cât va mai exista brutăria comunală. Dacă se uită în urmă cu 20 de ani, Silviu vede că atunci erau mai mulţi săteni înscrişi, iar cantitatea de grâu cu care aceştia o finanţau depăşea 600.000 de kilograme. Nici nu se compară cu cele 150.000 de kilograme din prezent. Grânele sunt păstrate în depozite, iar în altă comună, Reviga, nu departe de aici, măcinate. „Brutăria se autofinanţează din grâul oamenilor. Noi facem pâine numai din grâul lor”, explică bărbatul. Nu-i greu de intuit motivul pentru care, de la un an la altul, scade cantitatea de materie primă. Ţăranii şi-au vândut pământul. Nu mai ai grâu, nu te mai abonezi la tradiţie. Cuptorul comunal va avea aceeaşi soartă ca şi suratele lui mai mici, din gospodăriile sătenilor? Observ că întrebarea asta aduce o grea umbră pe chipul brutarului.

“Pentru că numai aici le mai pot vedea”

De prea multe ori am vorbit, în ultimii ani, despre dispariţia obiceiurilor, meşteşugurilor, ritualurilor din mediul rural, cu directori de muzee etnografice şi experţi în domeniu. Aceeaşi discuţie o port cu managerul Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia, Petre Gheorghe, care îmi spune că sudul ţării este, de departe, cel mai afectat de acest distructiv fenomen. Am vrut să ştiu cine sunt cei care vizitează expoziţiile permanente sau ocazionale din locul în care am ajuns acum. Oficialul spune că, în general, sunt elevi, existând parteneriate cu şcolile. Dar nu uită de o altă categorie, substanţială, a vârstnicilor. Asta îmi atrage în mod special atenţia. De ce vin aceşti oameni să vadă ceva cu care au fost la un moment dat contemporani? Că vorbim de ateliere de fierărie sau de olărit, de unelte agricole, de ţesături, de un cuptor de pâine, de obiecte care amintesc de ritualuri pe care comunitatea le respecta cândva cu religiozitate la marile sărbători de peste an. “Pentru că numai aici le mai pot vedea”.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă