Câţi pot face faţă manipulării zilnice? Cui îi mai arde să gândească cu propriul cap? Cu vreo 20% din electorat manipularea nu a reuşit niciodată, spre necazul puterii, care i-ar vrea pe toţi înrolaţi. Or mai fi şi alţii în afară de ăştia 20%, care îşi caută drumul. Dar unde să-l găsească?
O vecină, fesenistă cu state vechi pe la corturile de campanie ale PSD, mereu agitată şi în certuri răsunătoare cu bărbatul, maidanezii şi comitetul de bloc, genul de războinică în papuci şi halat împotriva dictaturii băsiste, a dat sâmbătă alarma. „Dacă nu repari interfonul şi uşa de la intrare, te distrug cu mâna mea, fir-ai al dracu’ de nenorocit. Vrei să ne omoare eliberaţii în pat!“, urla apucată de năbădăi şi frici, ameninţându-l cu o lopată pe administrator. Ciopor de lume la ferestre, strigăte aprobatoare. „N-auzişi că iese şi al lu’ Piticu, că deja umblă cremenalii pe străzi?!“ Al lu’ Piticu, de meserie spărgător de apartamente, era spaima careului de blocuri şi al familiilor cu fete trecute de 12 ani. Luase doar 5 ani, spre nemulţumirea generală, lumea l-ar fi vrut putrezit în puşcărie.
Ăstora din careu poţi să le vorbeşti ani în şir, 24 de ore din 24, despre coduri penale, justiţie, anticorupţie, stat de drept şi alte „bazaconii“ din astea, până când al lu’ Piticu nu apare cu şperaclul la uşa lor nu se sinchisesc. Auzind că deja 1.000 de deţinuţi au cerut eliberarea, a intrat groaza în ei, dar puţin le pasă că printre ăştia sunt parlamentari, foşti miniştri, baroni de tot soiul, afacerişti cu statul. Plutind năuci între Antena 3, supermarketul din colţ, slujbă (atunci când o au), neamurile de la ţară şi bârfa de sub bătătorul de covoare (pe vreme rea se mută în holul blocului), vecinii sunt, dacă stai să-i asculţi, nefericiţi. Scumpiri, şomaj, pensia care întârzie, gândacii care nu mor nici la minus 20 de grade, bărbaţii beţivani înrăiţi, nevestele mereu obosite, zăpada cât maşina, educaţia vraişte, copiii cu apucături urâte, în general, o viaţă de rahat. Mulţi încă aşteaptă să se termine „regimul securist al lui Băsescu“ şi să plece „dictatorul“, sperând că apoi o să se întâmple ceva şi cu ei. Ce? Habar n-au. E o speranţă difuză, greu de pus în cuvinte. „Ce să facem, vai de capul nostru, dar cum să ne trăim viaţa fără măcar un firicel de nădejde în ceva“, e explicaţia pe care mi-o dă ţăranca din Domneşti venită să vândă pe trotuar câteva ouă şi nişte brânză. Asta când n-o aleargă printre blocuri jandarmii că face evaziune fiscală.
Citiţi continuarea materialului în Revista 22.
