În România este posibil ca securistul Felix Voiculescu să fie victima Puterii, Monica Macovei să fie „procuror comunist‘‘ iar consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu să facă jalnice piruete filozofice în dispreţul bunului simţ.
Cu câteva ore înainte ca Felix Voiculescu să fie declarat de către Curtea Supremă colaborator al poliţiei politice, Adrian Năstase a lansat un atac preventiv la adresa unui verdict care n-a făcut decât să reafirme primatul realităţii asupra mistificării. Sesizând pericolul pe care îl reprezintă restaurarea forţei faptelor, Năstase s-a grăbit să pretindă că Voiculescu a fost declarat securist pentru că are Antene ostile puterii. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: Voiculescu are Antene şi este ostil puterii tocmai pentru că este SECURIST. „Competentul‘‘, „profesorul‘‘, „umanistul‘‘ nu este decât un turnător ordinar şi ICCJ n-a făcut decât să ia ACT de fapte de neocolit. Că o victimă închipuită a lui Băsescu – Năstase – sare în ajutorul altei victime închipuite – Felix – nu e de mirare, dar că acesta din urmă anunţă că se va adresa CEDO şi continuă să îi ameninţe pe cei care-l numesc SE-CU-RIST că vor plăti „civil şi penal‘‘ este semn că propriile minciuni i-au întunecat sărmanului delator simţul realităţii. Şi exact cum se va prezenta Felix judecătorilor de la CEDO? Ca senator prigonit, ca magnat al energiei pârlit, ca mogul mass-media persecutat? Ca apărător al principiilor democratice prin manipularea şi schimonosirea legii în interes personal? Mai jos de atât nu se poate coborî în abjecţie. Problema este că Voiculescu este departe de-a fi singurul actor politic care face uz de asemenea arme imunde. El a coborât cel mai jos în mocirlă dar nu este singurul ei stăpân.
Un loc în imediata apropiere poate fi reclamat de liderul PNL, Crin Antonescu, un personaj tragic căruia mania grandorii i-a anihilat orice simţ moral şi care ar fi în stare să susţină relaxat că nu există alianţă politică mai naturală şi benefică decât aceea dintre moştenitorii politici ai victimelor şi un asociat dovedit al torţionarilor. Ceea ce înspăimântă la Antonescu nu este însă lipsa oricărei înălţimi morale ci tocmai nonşalanţa cu care îşi poartă prin lume ca pe o virtute universul lipsit de verticalitate.
Nu departe îl găsim pe Radu Berceanu, cel care a acuzat-o pe Monica Macovei sub rânjetele unei bande de anonimi fără chip că ar fi un „procuror comunist‘‘. Că e vorba de mârlania unui personaj rudimentar n-ar fi un păcat atât de mare. Că Berceanu a reluat exact aceeaşi acuzaţie şi în exact aceeaşi formulare ca cea folosită de Voiculescu în celebra şi sordida intervenţie în emisiunea Gabrielei Firea din mai 2007 dă seama mai mult decât orice de esenţa individului. Foarte aproape de el stă Vasile Blaga, care a tăcut ca buldogul în păpuşoi când o bandă de şefi de post şi miliţieni urlau la Cotroceni „Ieşi afară, javră ordinară!‘‘, dar sâmbătă şi-a regăsit vocea şi a lătrat mai agresiv ca niciodată la aceeaşi Macovei pentru că a îndrăznit să ceară introducerea în statut a criteriilor de integritate.
Dar nici Berceanu, nici Blaga nu reprezintă o surpriză. Ei fac parte dintr-o specie politică fără speranţă. Surpriza totală o aduce consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu care încearcă să susţină o teză halucinantă: Prin încercarea de a introduce în statutul PDL a criteriilor de integritate, Monica Macovei s-ar dovedi o adversară a „valorilor fundamentale‘‘ şi o susţinătoare a „raţiunilor de imagine‘‘ în politica de cadre a PDL. Dacă această afirmaţie, în sprijinul căreia Lăzăroiu a produs deja două texte, este susţinută cu bună credinţă, atunci Lăzăroiu face dovada unor insondabile, deci regretabile competenţe filozofice. Dar dacă nu, sofismul este proba unei ticăloşii nebănuite. Pe scurt, Lăzăroiu pretinde că „prezumţia de nevinovăţie‘‘ este o valoare fundamentală a societăţii pe care Macovei o sacrifică de dragul imaginii susţinând suspendarea din partid a celor trimişi în judecată. Mai întâi, cum e posibil ca cineva care militează în favoarea unor criterii ETICE stricte să fie în acelaşi timp un adversar al valorilor este dincolo de puterea de pătrundere a raţiunii. În al doilea rând, dacă „prezumţia de nevinovăţie‘‘ ar fi o valoare socială fundamentală, Lăzăroiu trebuie să dea seama foarte repede despre faptul că avem tot felul de legi, reguli, statute şi contracte care, în condiţiile „prezumţiei‘‘, nici măcar nu ar putea fi gândite, darămite enunţate şi aplicate. (La drept vorbind, Robespierre a fost produsul direct al unei filozofii care prezuma inocenţa originară a omului) În al treilea rând, Lăzăroiu introduce, la rândul său, o prezumţie de vinovăţie: că numitele „criterii de integritate‘‘ ar fi de fapt „criterii de imagine‘‘. Or, a prezuma un dublu limbaj orwellian este incorect atât intelectual cât şi moral. Integritatea în cazul de faţă înseamnă chiar integritate,nu altceva. Întrebarea nu era „De ce să îi suspende din partid pe cei trimişi în judecată?‘‘ ci „De ce să NU îi suspende?‘‘. Calitatea de membru de partid nu poate oferi – în principiu, că tot vorbim de ele -, „dreptul‘‘ la protecţie faţă de urmărirea penală, pentru simplul motiv că ar contraveni legilor ţării. Prin urmare, nu poţi invoca „prezumţia de nevinovăţie‘‘ pentru a proteja un drept care nu există. În cazul acesta suspendarea nu face decât să sublinieze că partidul promovează egalitatea în faţa legii, adică o „valoare socială fundamentală‘‘, nu că îşi apără imaginea publică. Şi atunci, cine este „procurorul comunist‘‘ antivalori şi cine apărătorul corupţiei şi ticăloşiei a la Voiculescu?
