Se spune că există o piele, a unui animal numit sagri, care se mic-şorează cu timpul. Balzac a scris chiar un roman intitulat Pielea de sagri. Cam asta se întâmplă în zilele noastre cu suveranitatea naţio-nală a statelor. Într-o lume globalizată, acest concept devine tot mai vag, tot mai puţin activ.
Săptămâna trecută a avut loc lovitura de teatru a prim-ministrului grec, care, după ce apelase umil la ajutorul UE şi al lumii bancare, s-a dus în patrie şi a decis să pună la vot proiectul european de salvare a ţării sale. Un referendum care să hotărască ce? Tocmai aplicarea sau nu a planului de şter-gere a jumătate din datoria externă a Greciei. Tot felul de cetă-ţeni ai lumii s-au grăbit să-l laude, ce bine că întreabă poporul, un ade-vărat democrat etc. Nici unul dintre aceia însă nu s-a întrebat, măcar pe sine, dacă premierul Papandreu sau cei dinaintea lui convocaseră poporul grec la referendum şi când comunicau UE date false asupra deficitului şi a bugetului. Nimeni nu a întrebat, nici în Grecia şi nici în alte ţări, poporul de fiecare dată când a apelat la împrumuturi, externe sau interne.
Oricât de puţin ne-ar plăcea, uno-ra dintre noi, globalizarea, ea nu mai poate fi evitată. Întâi pentru că tehnologia a mers prea departe, iar graniţele unei ţări nu mai pot bloca efectele unor catastrofe tehnologice moderne, nu neapărat la vreo centrală atomică, ci şi la combinate chimice sau de altă natură. E drept, râurile nu s-au limitat niciodată la spaţiul unei ţări, numai că altădată, în alte secole, o poluare nu era atât de gravă cât poate fi azi. Doi, pentru că şi finanţele au depăşit de mult gra-ni-ţele ţărilor şi nu mai pot fi băgate la loc la cutie.
Am auzit deunăzi o doamnă ecologistă care vrea să candideze la preşedinţia Franţei, Eva Jolly, indignându-se de tratamentul brutal pe care i l-ar fi aplicat celebrul duo Merkozi premierului grec. Toate acele somaţii însă, ca şi zâmbetul superior la întrebarea privind Italia sunt doar consecinţele unor greşeli flagrante sau/şi ale unor manipulări de date săvârşite de guvernanţii ţărilor res-pective. Dacă o ţară nu doreşte să mai fie privită condescendent, să nu se strige la ea, e simplu: trebuie să-şi aleagă conducători care să nu dea prilejul celorlalţi să le aplice asemenea tratamente. Nu îm-prumutaţi sau faceţi-o, dar în limitele posibilităţilor ţării de a rambursa împrumuturile şi nimeni n-o să se mai amestece în treburile interne ale ţării dvs. Formula ni s-ar aplica şi nouă, de altfel.
Toate ţările doresc să fie respectate. Nu demult, şi dl Putin avertiza că Rusia doreşte să fie respectată. Dar nici Rusia dlui Putin nu prea avea, în acel moment, motive să fie. Respectul nu se solicită, aşa cum se solicită un împrumut, el se dobândeşte în urma unui comportament corect, constant, recunoscut de toată lumea. Comportament corect cu atât mai necesar cu cât graniţele nu mai pot opri nici catastrofele şi nici indivizii corupţi, care şi-au dobândit dreptul la liberă circulaţie în lumea largă. Aşa că aceia care plâng pe umărul Greciei sau al altei ţări năpăstuite trebuie să se întrebe dacă nu cumva ea s-a năpăstuit singură şi ceea ce se vede nu este decât o urmare a unor gesturi ne-cugetate şi a unor politici populiste.
Îmi aduc aminte vag textul cu care trebuia să-ţi obţii autorizaţia pentru maşina de scris la miliţie acum 20 şi ceva de ani, unul de înfierare a capitaliştilor ticăloşi care iau dobânzi mari statelor din lumea a treia. Acum lumea a treia s-a estompat, sau s-a mutat, dar ceea ce nu putem ignora este că dobânzile ţi le poate cineva pretinde numai dacă îi ceri bani cu împrumut, adică dacă nu cheltuieşti doar ce câştigi. Acolo era propagandă. O fi şi aici?
Nicolae Prelipceanu este publicist
