Prevederi de bun simţ în strategia fiscală a guvernului de la Bucureşti, care vin ca o ploaie caldă după recentul duş rece prin care i-a trecut Cabinetul Boc pe angajatori, când a decis amânarea reducerii CAS-ului.
În plus, pentru cei care urmăresc şi evoluţiile de pe pieţele financiare internţionale, textul strategiei devine chiar tonifiant: România pare însfârşit că-şi face vara sanie.
Dar pentru parlamentarii puterii şi pentru candidaţii din arcul guvernamental la alegerile locale şi generale din 2012, strategia fiscală anunţată ieri de Excutiv înseamnă realmente un pumn în moalele capului.
Reacţiile din această zonă nu vor întârzia foarte mult să apară.
Lovitura ar fi însă cu adevărat decisivă dacă strategia va fi dublată de adoptarea în Parlament a legii care stabileşte indicatorii-cheie ai bugetului, care să plafoneze drastic cheltuielile statului şi să le aducă într-un raport corect cu posibilităţile sale.
Deficitul bugetar este, poate, cel mai popular tip de variabilă.
Deşi chiar strategia fiscală a sosit cu o întârziere de o lună şi jumătate, legea ar trebui totuşi votată până la finele anului; un excelent prilej pentru a măsura cu precizie popularitatea Executivului printre parlamentarii săi.
Anticipând puţin, iată, la cald, desfăşurarea evenimentelor în mintea unui viitor candidat democrat-liberal la Camera Deputaţilor.
Domnule prim-ministru, stimate preşedinte Emil Boc,
Tocmai mă hotărâsem, cu familia, să dau cât trebuie la partid ca să prind o candidatură cu şanse, într-un colegiu cu şanse, chiar dacă noi, împreună, ca partid erodat de criză şi de guvernare, nu prea mai avem şanse. Până aici, am avut dileme, am pus întrebări, am primit jumătăţi de răspunsuri, am purtat discuţii, am avut revelaţii.
În final, calculele mi-au zis că, dacă intru şi câştig, patru ani ca deputat mă vor scoate cu adevărat pe plus.
Ştiam că va fi greu, pentru că-i tot mai greu să promiţi, când se vede bine că, de fapt, noi tot tăiem. Dar şi atunci am găsit resurse să continui.
Apoi, m-a luat ameţeala zilele trecute, când şefu’ ne-a avertizat din jilţul de la Cotroceni că, dacă le mai zicem la alegători că vor trăi bine în 2012, ne va fi nouă rău.
Dacă ştiam eu marţi, când a vorbit şefu’ mare, ce-o să fie joi, cu strategia dumneavoastră, şefule mic….
În fine, cu maturitate şi discernământ, am hotărât să nu dau înapoi şi, deci, să merg înainte. Voi candida, mi-am zis, că soluţii pentru speranţe deşarte tot om găsi noi la un brainstorming în interiorul partidului.
Am mai făcut-o doar, şi ştiu că o luat primă colegu’ care s-a scobit şi ne-a ispitit să promitem, în 2008, salariile ălea gigant la toţi profesorii.
Doar şi atunci era criză, cum e şi acum. Dar, cum să vă zic… Domnule prim-ministru, chiar aţi ajuns să vă bateţi joc de activul ambiţios de la noi din partid.
Ce se-alege acuma de unul ca mine, de când cu strategia asta fiscală, care parcă ne vrea răul, nouă la viitorii candidaţi?
Vroiam, şi puteam, să ajung şi eu deputat.
Dar, ziceţi dumneavoastră, cum? Cu ce argumente mă arăt eu la oameni, contra ce să le mai cer eu votul?
Nu eram naiv. Nu eram eu naivul ăla care să creadă că dacă a promis în colegiu pensii mărite, salarii mai bune, angajări la stat din nou, tichetele înapoi, învăţământ de 6% din PIB, electoratul îşi şi primea partea.
Nu, nu eram naiv.
Ştiu că, până la urmă nu le mai dădeam nimic, dar eram cât de cât credibil, măcar până la alegeri.
Îl ameţeam, îl învârteam, îl puteam face pe om să viseze frumos şi mai aveam o şansă.
Acum, că aţi deşertat tot ce-aţi discutat cu FMI-ul pe-o hârtie care ajunge la popor, eu, candidatul disperat, spuneţi, ce mai pot să fac? Mă simt gol-puşcă, am fost trădat.
Domnule prim-ministru, faceţi ceva! Noi, candidaţii, ajungem mai rău ca pensionarii!
Am fost un dobitoc, când am crezut în mine şi în noi toţi.
Am fost un dobitoc c-am dat până şi-avansu’ la 10.000 de găleţi, de geci, căciuli, numa’ bune în campanie.
Treziţi-vă!
