Fiecare vede altceva (Vantage Point)
Productia: SUA, 2008 Regia: Pete Travis In distributie: Dennis Quaid, Matthew Fox, Forest Whitaker Distribuit de InterComFilm Distribution
In volatilul climat actual, trebuie sa i se fi parut cuiva o idee buna sa comita inca un thriller despre un complot terorist indreptat impotriva nimanui altcuiva decat a presedintelui SUA. Care nu, nu e George W. Bush, ci un oarecare (mai pasnic) Henry Ashton (William Hurt), venit in Spania, la Salamanca, sa conduca un summit (cum altfel?!) anti-terorist. Prilej pentru o ditamai tentativa de asasinat in vazul intregii lumi, la care serviciile secrete – reprezentate in primul rand de agentul de incredere Thomas Barnes (un Dennis Quaid serios si solid, ca de obicei) si mai junele si agitatul sau coleg, Kent Taylor (Matthew Fox, cel din Lost). Dupa scurta si agitata introducere care ne prezinta tentativa, urmeaza "revelatiile", frumos aranjate in ordine, astfel incat sa surprinda permanent spectatorul. Intai, ce sa vezi (?!) – n-a fost impuscat presedintele, ci sosia lui. Apoi, pe masura ce agentii incearca sa reconstituie intamplarea, sunt introduse diverse personaje care au asistat din unghiuri diverse la eveniment: o reporterita (Sigourney Weaver) care filma cu echipa; cei doi agenti urmarind diverse inregistrari video; un politist spaniol (Eduardo Noriega) nelinistit de comportamentul ciudat al iubitei; un turist american (Forest Whitaker) ce filma pentru familie din multime, adevaratul presedinte retras in camera sa de hotel; si, in cele din urma, inchizand cam toate acoladele, teroristii. Acum ca am sintetizat ambitiile Rashomon-ice ale scenaristului si regizorului, sa analizam un pic si rezultatul. Dincolo de montajul frenetic-epileptic (ales fara indoiala pentru a potenta artificial tensiunea si suspansul), taieturile intre perspective se fac, de fiecare data, fara a-i oferi si spectatorului twist-urile observate de personaje, asa ca nu e mare lucru in Vantage Point. Dincolo de truismul variantei romanesti a titlului, desigur – normal ca stand in locuri diferite, personajele vad/ inteleg altceva. Nimic mai firesc – doar ca ce vede, progresiv, spectatorul e doar o insiruire de trucuri menite sa creasca adrenalina – ceea ce nu prea reusesc, caci am vazut prea multe povesti de felul asta, multe mai bine spuse (In the Line of Fire?!). si chiar daca pe moment te poate prinde, tocmai pentru ca incerci sa intelegi ce naiba se intampla, in ciuda stilului ultra-videoclipat, povestea nu te antreneaza cu adevarat. Pentru ca sforile si gimmick-urile sunt prea la vedere/ transparente ca sa mai poti sa te implici. Rezultatul? Inca un thriller inutil despre o problema care nu prea intereseaza pe nimeni. si pe care nici actorii – cel mult corecti – nici regia isterica nu fac nimic sa-l salveze.
