Edilii Galațiului discută cu mare entuziasm despre tot felul de proiecte care ar putea fi implementate prin ”Strategia Dunării”, de la tunelul care ar putea fi construit pe sub Dunăre pentru a face legătura rutieră cu Tulcea la proiectele prin care să fie crescut potențialul turistic al zonei, dar brusc, intră în pană de inspirație, atunci când se pune problema rezolvării unor probleme ”gospodărești”. Cum ar fi, spre exemplu, asigurarea surselor independente de apă brută din care să fie preparată apa potabilă.
Situația este ciudată, pentru că, deși orașul este înconjurat de apele Dunării, Siretului și Prutului, cumpără apa de la străini. Se întâmpla asta și pe la 1870, când era înființată la Galați prima rețea de distribuție a apei potabile, dar se întâmplă și acum, când apa din Dunăre este cumpărată de către primărie, prin Apă Canal SA, de la multinaționala ArcelorMittal. Apa brută necesară preparării apei potabile este asigurată din două surse, apă extrasă din Dunăre și apă brută asigurată prin extracțiile de adâncime de la Salcia-Liești. Apa din Dunăre este extrasă prin Priza de la Dunăre, care asigură atât necesarul de apă al Galațiului, cât și apa necesară fluxurilor tehnologice din combinat. În 2001, la privatizarea Sidexului, partea română a cedat noului proprietar al combinatului și Priza de la Dunăre.
Dacă pe vremea în care Sidexul era societate de stat a funcționat un parteneriat ambiguu între combinat și municipalitate, din 2001 orașul trebuie să cumpere apa de la combinat. ArcelorMittal plătește apa extrasă din Dunăre la Administrația Națională ”Apele Române” și la rândul său o revinde SC Apă Canal SA. De multe ori, prețul de livrare de către combinat a prețului apei de Dunăre a fost subiectul unor controverse. În cei treisprezece ani trecuți de la privatizarea Sidex ar fi fost foarte simplu ca cei care au condus și conduc Galațiul să aibe inițiativa construirii unei noi extracții a apei din Dunăre, care, potrivit lui Ion Ștefan, fost director al SC Apă Canal SA, ar fi presupus o investiție de aproximativ două milioane de euro. Dar nici unul dintre edilii Galațiului nu a avut o astfel de inițiativă. În schimb, oportunitățile ”Strategiei Dunării” iscă o sumedenie de idei, planuri, inițiative fanteziste, dar mai puțin proiecte realiste și pragmatice.
La 1880, Primăria Galați cumpăra apa Dunării de la englezi
Istoria alimentării cu apă a Galaţiului a început tot cu cumpărarea apei de la străini. Prima capacitate de producţie de “apă filtrată de băut” a apărut după 1872, când Primăria Galaţi i-a acordat concesiunea pe 45 de ani francezului D. Monnier, din Marsilia. Construirea “Uzinei de Apă” din Valea Țiglinei, cu 3 bazine de decantare şi 3 de filtrare, a început în 1873, dar în acelaşi an Monnier transferă concesiunea englezilor George Crawley şi Fred Power. Producţia de apă “de băut” a început în 1875, consiliul local a votat acordul de concesiune în 1878, Camera Deputaţilor şi Senatul l-au aprobat în 1881, iar în acelaşi an Primăria Galaţi a semnat convenţia de concesiune a producţiei de apă către societatea celor doi englezi, “The Galatz Water Works Co Limited”. Municipalitatea le-a pus concesionarilor englezi mai multe condiţii, între care instalarea a 25 de cişmele pentru “adăparea populaţiei sărace”, să predea gratuit primăriei 300 mc apă/zi în sezonul cald şi 100 mc/zi în sezonul rece, dar şi toată apa necesară pentru “stingerea completă a focurilor”. Pentru gălăţeni, apa era distribuită în baza unui abonament, prin care “particularul” era obligat să consume minimum 200 litri pe zi, adică 6 mc/lună, peste consumul lunar de astăzi din apartamentele unora dintre gălăţeni. Alt fapt notabil, conform convenţiei, preţul plătit de gălăţeni pentru apă era în continuă scădere, de la 50 bani/mc în primii 15 ani de concesiune, la 47,5 bani/mc în următorii 10 ani şi la 45 bani/mc.
