Tăvălugul protestelor pornit de la Roşia Montană şi ajuns, previzibil, la gazele de şist este consecinţa directă a incapacităţii guvernului de a gestiona trei dintre cele mai importante dosare ale momentului: energia, resursele şi privatizările.
Prizonier al propriului modus operandi din perioada opoziţiei – minciuna, propaganda populistă şi exacerbarea naţionalismului economic -, Victor Ponta şi USL se confruntă cu o rapidă pierdere de credibilitate şi cu perspectiva ratării unora dintre cele mai importante proiecte pentru România. Cu un palmares încărcat de eşecuri după doar un an de guvernare, guvernul pare incapabil să iasă din paradigma butaforiei, cazul CFR Marfă fiind exemplar, a jocului la două capete – proiectul Roşia Montană este cosmetizat în parlament în speranţa că publicul va putea fi ameţit şi manipulat -, dar şi a presiunii baronilor care îl împinge să-şi asume răspunderea într-o zonă esenţială cum este descentralizarea. Prins între angajamentele externe şi nemulţumirea în creştere a populaţiei, ca reacţie la frauda masivă de încredere (excelentă sintagma lui Dan Tăpălagă), pe fondul lipsei de investiţii şi a locurilor de muncă, Cabinetul Ponta continuă strategia diversiunilor şi pare intrat în vrie. Obişnuita aroganţă şi tehnica transformării străinilor şi a lui Băsescu în ţapi ispăşitori (eşecurile privatizărilor se datorează „presiunii FMI“ şi „jocurilor politice ale preşedintelui“) a început să fie dublată de ameninţări cu intervenţia forţelor de ordine. Acuzele aduse protestatarilor – „extremism“, „forţe paramilitare“ şi „legionarism ca în anii ´30“- sunt desprinse din retorica iliesciană. Scoaterea de la naftalină a acestor gogoriţe – spargerea lunetei maşinii ministrului Barbu este departe de o „manifestare anarho-comunistă“ – arată mai degrabă disperarea şi frica. E primul guvern care înregistrează o astfel de performanţă într-un timp atât de scurt.
Citeşte continuarea articolului în Revista 22.
