In februarie 2003, blamand unele state din Europa de Est care luasera o pozitie proamericana in chestiunea Irakului, presedintele de atunci al Frantei, Jacques Chirac, a remarcat ca aceste state "au pierdut o ocazie de-a tacea". Nu voi intra in polemica de atunci, dar trebuie sa observ ca anumite declaratii pe care le-au facut in ultimul timp unii politicieni romani mi-au adus aminte de expresia folosita de dl Chirac si de eterna ei valabilitate.
Sa luam, de pilda, modul cum si-a exprimat dl Basescu recunostinta fata de medicul care l-a operat de tiroida, spunand ca a cunoscut in fine un "armean bun". Subintelegand ca ceilalti armeni nu ar fi buni. Sau proiectul fantasmatic al dlui Cioroianu de a-i deporta pe raufacatorii romani in Egipt. Sau atacul violent la persoana al dlui Bogdan Olteanu impotriva ambasadorului american, in legatura cu o luare de pozitie publica a dlui Taubman. Aceste trei "gafe" ale unor oameni politici din varful piramidei puterii ne sugereaza ca omul in general, dar mai ales omul politic atunci cand participa la viata sociala, trebuie, inainte de a-si folosi cuvantul, sa invete sa taca.
Nu numai in diplomatie, dar in orice domeniu al vietii publice, momentul rostirii unei fraze trebuie precedat de o intrebare tacita: "Oare trebuie sau nu trebuie sa spun ce-mi trece in clipa asta prin cap?". Aceasta precautie elementara devine si mai imperativa in cazul unor oameni politici (nu folosesc expresia "oameni de stat", care implica o judecata extrem de magulitoare). Un om politic angajeaza, prin declaratiile sale, nu numai persoana sa, ci si institutiile statului. Atat timp cat detii o functie politica, dreptul tau la pareri personale este anulat, cel putin in situatii publice. si, practic, un politician este tot timpul intr-o situatie publica, asa cum s-a vazut in cazul incidentului dintre dl Basescu si jurnalista "pasarica" din 19 mai.
Daca oamenii nostri politici ar constientiza faptul ca sunt tot timpul sub focurile rampei si ca declaratiile lor au o greutate foarte mare, desigur ca ar deveni mai prudenti.
Mereu revenim la obsedantul regim comunist, care nu ne lasa sa-l uitam. In acele vremuri era invers, exprimarea unei opinii personale putea sa te coste capul. Se pare ca in era democratiei politicienii au inteles contrariul: fiecare poate sa spuna ce-i trece prin cap. Dar nu e deloc asa, de vreme ce orice luare de pozitie a unui politician important angajeaza statul si, indirect, natiunea. Privilegiul unei pozitii inalte limiteaza clar exercitarea expresiei.
In ce priveste scuzele, ele sunt o binevenita recunoastere a greselii. Scuzele insa imi amintesc o vorba din batrani, deosebit de folositoare in imprejurarea data: "Numai fetele mari gresesc". Unei persoane caruia i s-au incredintat raspunderi grele, dreptul de-a gresi i-a fost limitat la maximum. Scuzele constituie o recunoastere a greselii, dar nu o anuleaza. Ce a fost spus ramane spus.
Focalizandu-ne pe cazul cel mai recent, al dlui Bogdan Olteanu, trebuie sa recunoastem ca, pana la ora actuala, nu a dat vreun semn ca ar dori sa-si ceara scuze, ceea ce il absolva cel putin de "pacatul" fetelor mari. Dar a fost interventia presedintelui Camerei Deputatilor oportuna, in forma si in continutul ei? Chiar daca, in calitatea domniei sale de inalt oficial roman, dl Olteanu putea sa se simta jignit de o interventie publica a unui diplomat strain acreditat la noi, continutul declaratiei presedintelui Camerei nu avea nimic comun cu observatiile ambasadorului american. Domnia sa a transformat disputa intr-un atac la persoana. Nu pot sa nu-mi amintesc cearta aceea, mentionata de un moralist, intre doua "fete mari". La un moment dat, una din ele, care nu mai avea alte argumente, a exclamat: "Asa-mi trebuie, daca vorbesc cu o tuberculoasa". Boala respectiva a uneia din fete neavand nimic comun cu discutia in desfasurare. Este lamentabil ca discutia sa fi cazut atat de jos. si in aceasta imprejurare, intre momentul cand replica a tasnit din capul politicianului si pana in momentul cand a fost rostita era nevoie de un moment de reflexie, de o "corectare a tirului".
Venind acum la dl Taubman, este neobisnuit ca un diplomat sa se exprime public. Diplomatia, indeobste, se exprima pe cai discrete. Dar faptul ca, totusi, ambasadorul SUA nu s-a jenat sa faca respectiva declaratie ne duce cu gandul la slabiciunea actuala a pozitiei noastre pe scena politica internationala. Din pricina multor declaratii neavenite ale politicienilor, a prezentei lor palide pe scena internationala, a reputatiei Romaniei ca tara cea mai corupta din Europa si a comportarilor nedemne ale unora dintre conationalii nostri in strainatate suntem calcati pe picior mai abitir. Fie ca aceasta constatare sa ne dea de gandit!
Ion Vianu este scriitor
