Care este boala societatii romanesti? Vorbim despre coruptie, despre politicieni interesati mai mult de propriile interese materiale decat de binele public… despre saracia care afecteaza, la noi, o fractie mult mai mare a populatiei, chiar fata de cele mai multe din tarile "surori" socialiste. Oare intelegem bine ce ni se intampla? Oare nu avem tendinta sa cautam tapi ispasitori care, chiar daca nu sunt cei mai virtuosi si mai de treaba "tapi" din lume, nu sunt, poate, chiar cauza ultima si cea mai detestabila a maladiei romanesti?
Un celebru sociolog francez de acum o suta si mai bine de ani, E. Durkheim, a vorbit despre starea acelor societati in mutatie rapida, care se numeste anomie. E un cuvant savant, care vine din greaca veche si inseamna absenta normelor de conduita, pierderea principiilor esentiale dupa care ne conducem in viata, o stare de dezorientare ce ii cuprinde pe membrii societatilor in rapida transformare si provoaca o stare de suferinta necunoscuta intr-o lume traditionala, cu principii bine stabilite. Aceasta stare, crede Durkheim, poate fi cauza pentru care unii membri, mai slabi, mai vulnerabili, ai societatii isi pun capat zilelor, cu alte cuvinte este cauza sociala principala a sinuciderii.
Mi-am amintit de teoria aceasta zilele trecute, afland despre faptul dureros al sinuciderii unui copil de 12 ani care nu a suportat perspectiva reintoarcerii in strainatate, la munca, a mamei lui. Astfel de cazuri de sinucidere la copii din cauza absentei parintilor, aflati la munca in strainatate, au fost mai multe in ultimii ani.
Desigur, cand este vorba despre un act suicidar, si cu atat mai mult despre sinuciderea unui copil, trebuie sa ne ferim sa pronuntam o judecata unilaterala, si cu atat mai putin sa condamnam pe oricine ar fi. Cu toate acestea, daca notiunea de anomie are vreun sens, atunci nimic nu poate sa caracterizeze mai bine situatia Romaniei de azi, care are o asemenea dificultate de a-si gasi principiile de functionare. Am fost o tara care dupa primul razboi mondial abia iesise din cadrele inca profund marcate de formele traditionale, imemoriale ale vietii colective. Apoi, fara tranzitie, a venit comunismul, cu teroarea, cu o dezvoltare economica certa, dar mult inferioara celei pe care o inregistrau societatile capitaliste in aceeasi perioada. Cel putin le comunismul spunea oamenilor ce trebuiau sa creada si sa faca, asa ca era suficient sa fi conformist pentru a trai, daca nu cumva te mustra constiinta ca pentru a fi un bun cetatean trebuia sa renunti la credinte si uneori la onoare. si toate astea pentru un minim vital, care la urma nici nu mai exista.
Sa fim drepti: oranduirea socialista nu a disparut din cauza revolutiei. Revolutia a fost cel mult ultima lovitura ce a ucis sistemul si pe batranul om, deja in agonie. Socialismul a dat faliment, s-a prabusit in cursa cu un sistem mai performant. Societatea cea mai tanara a lumii a fost atinsa de senilitate precoce. S-a vazut ca nici in agricultura, nici in industrie nu se mai putea trai pe datorie. Economia supravietuia artificial. Trebuia sa intram intr-o concurenta cu alte forte economice, greu de invins. Am fost pusi in fata unor rivali deseori mai priceputi, totdeauna avantajati. Tara s-a ruinat, a fost supta de puteri. Au prosperat cei care au avut din start o baza materiala, adica profitorii "socialismului multilateral dezvoltat" si, pe langa ei, cativa specialisti calificati.
Azi, milioane de romani trebuie sa plece. Unii pentru a incepe o viata noua pe alte taramuri, cu avantajele si cu greutatile pe care le presupune. Altii, spre a agonisi ceva, fiindca aici cu greu ar putea depasi nivelul subzistentei.
Rezultatul se stie: prognozele vad o drastica scadere a populatiei Romaniei pe termen scurt-mijlociu. Muncitorii romani, de negasit, sunt inlocuiti cu altii din China sau de aiurea. Sute de mii de familii sunt descompletate, copiii traiesc fara parinti si au probleme grave de educatie si comportare, care sfarsesc uneori tragic. Multe sate au devenit adevarate camine de batrani lasati in plata Domnului. Mai recent, apare si o isterie antiromaneasca, chiar acolo unde se duc romanii sa munceasca, profitand si de unele delicte ale concetatenilor nostri.
Emigratia poate fi o solutie partiala si pe termen scurt. Daca vrem sa continuam sa existam ca popor, trebuie sa avem un proiect pentru tara. Or fi importante lupta anticoruptie si speranta unei guvernari dezinteresate si patriotice. Dar aceasta atitudine defensiva nu inlocuieste imaginatia si creatia. Pana una-alta, ar trebui mai multa solidaritate intre cei modesti, mai multa intrajutorare, ar fi necesara construirea unor retele si a unor punti ca sa trecem prin vremea rea. Restul va veni daca romanii vor da dovada de inteligenta si ingeniozitate, care nu le-au lipsit de-a lungul vremurilor si, poate, nu le va lipsi nici de asta data.
Ion Vianu este scriitor
