Ne putem pretinde orgolioşi şi egocentrici, dar perspectivele pe termen mediu ale României vor rămâne cele de stat periferic, mic şi cu o putere instituţională slabă. Nu putem însă ignora la nesfârşit capitalul negativ de imagine din marile centre decizionale ale Occidentului.
Nu suntem echivalentul Turciei cu perspectivele sale de putere regională fundamentată pe succesul neo-otomanismului său economic. A-ti asuma profilul de putere mică, dar abilă, înseamnă să ai impact pozitiv atunci când oportunitatea se iveşte. Oportunitatea în cazul relaţiei bilaterale problematice cu Franţa se numeşte operaţiunea antiterorista a acesteia din urmă derulată în Mali.
Costurile unei operaţiuni militare sunt mari, dar România are atât capacitatea de resurse umane specializate (unităţile retrase/rotite în Irak şi Afghanistan), cât şi cele logistice pentru deplasarea şi angajarea de forţe combatante alături de armata franceză în Mali.
România are totuşi datorii istorice faţă de Franţa: acordarea controlului gurilor Dunării şi a suveranităţii asupra celor 3 judeţe din sudul Basarabiei (Pacea de la Paris de după Războiul din Crimeea, 1856), recunoaşterea unirii nominale a Principatelor sub Cuza, sprijinirea aducerii pe tron, deci a continuarii unirii de facto, a principelului străin (Carol I), recunoaşterea independenţei de stat şi apoi a regalităţii (1881), atragerea în Antanta şi sprijinul militar al misiunii gen. Berthelot în perioada critică a retragerii din Moldova, recunoaşterea beligeranţei noastre în tabăra Antantei în pofida păcii separate de la Buftea cu Puterile Centrale (1918), recunoaşterea Marii Unirii prin sistemul de tratate de la Versailles (1918-21), garanţiile de securitate colectivă acordate României în faza premergătoare izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial, sprijinul diplomatic acordat României în timpul Primăverii de la Praga (1968) sau votul pro privind aderarea noastră la NATO şi mai ales UE.
Precedentul de imagine ar fi gestul unic făcut de statul român în 1939 de a permite elitei politice, armatei şi populaţiei civile poloneze de a se refugia aici în faţa dublei invazii germano-sovietice. Nici un alt act diplomatic nu a contat mai mult în imaginarul public al Poloniei decât acesta, din perspectiva raportării la România.
Misiunea are legimitate internaţională fiind autorizată prin mandat, iar implicarea doar cu instructori militari ar fi doar un paleativ ce nu ne-ar distinge de alte state contributoare. Se cuvine, de asemenea, precizat că nu trebuie să ne iluzionăm că printr-o implicare minimală am evita astfel să devenim o ţintă a terorismului islamist. Suntem deja, iar tragicele evenimente din Algeria o confirmă.
Conf.univ.dr. George Angliţoiu
Dep. Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană – SNSPA
