Ordonanta de urgenta 61 nu este o premiera absoluta. In Romania ultimilor ani nu asistam pentru intaia data la incoerente si cacofonii in functionarea institutiilor statului. Principiul separatiei puterilor statale nu este insa de abolit dupa necesitatile unei imprejurari sau alta, cu atat mai mult cu cat s-ar putea sa fie vorba numai despre o perceptie de la varf, si nu de nevoile unei intregi societati.
Din nefericire, situatiile de acest fel, nesolutionate la timp, dau nastere unor noi abateri de la norma, creand o jungla de legi, cutume si naravuri din care, in cele din urma, devine din ce in ce mai greu sa razbati la suprafata. Graba adoptarii codurilor, acum, nevoia de a semnala o anumita conduita, placuta instantelor internationale, alta data, intentia cuiva de a dobandi mai multa putere (in detrimentul altora) nu sunt temeiuri suficiente pentru a incuraja o asemenea conduita.
La urma urmei, oricate trasaturi specifice ar avea viata noastra publica si institutionala, nu suntem atat de diferiti de restul Europei pentru a "inova" periculos, indepartandu-ne de modelul democratic consacrat. Or, iata, cand vine vorba de alunecari periculoase, culoarea si arondarea politica par sa nu mai aiba vreo relevanta, care cum ajunge la carma tarii socotind acest simplu fapt o legitimare suficienta a deviatiilor artizanale de la comportamentul institutional normativ.
OUG 61 propune astazi stirbirea puterii legislative apartinand Parlamentului si lasa sa se creada ca Executivul ar dori sa asume el ultimul cuvant in domeniu. Nu cu mult timp in urma, Parlamentul era cel care se credea mare si tare, substituindu-se, in parte, puterii judecatoresti si rezervandu-si dreptul de a raspunde cu veto trimiterii in judecata a unora dintre membrii sai. Imi amintesc insa foarte bine vremea cand Parchetul – o institutie creditata, in principiu, pana atunci – a fost dublat de o clona a acestuia destinata special pedepsirii coruptilor. De atunci incoace, dincolo de fatada pe care aceasta noua institutie a etalat-o, in Romania functioneaza doua parchete, fara ca fenomenul coruptiei sa fi fost mai drastic stopat decat inainte.
Anomaliile curg. Consiliul Suprem al Magistraturii a fost, in anii recenti, solicitat – ori s-a simtit chemat – sa participe, mai mult decat era cazul, la actul politic, decizand in situatii-cheie unde, din cauza tensiunilor dintre Parlament si presedinte, se conturau remize insolubile. Interventiile CSM au fost, nu o data, pe muchie de cutit, iar daca celelalte institutii fundamentale ale statului ar fi functionat fara icnete si contradictii, urmandu-si misiunea pe fagasul normal, este probabil ca asemenea implicari ale CSM nu ar mai fi fost necesare.
Asemenea tendinte reflecta, fara indoiala, insuficienta precizie a Constitutiei si a legilor fundamentale ale statului atunci cand este vorba despre precizarea atributiilor specifice ale fiecarei puteri din stat si ale institutiilor care o reprezinta. Dar cauza ambiguitatii juridice are radacini mai adanci, care privesc conceptia despre societate, raporturile dintre membrii ei, dintre cetateni si institutii din societatea romaneasca.
La noi, statul modern a fost intemeiat in interiorul paradigmei occidentale de catre generatia pasoptista, a unificatorilor, fiind alcatuit mimetic si destul de in graba, prin copierea unor modele din vestul Europei (prima Constitutie, Regulamentele Organice, este opera rusului Pavel Kiseleff, inspirata de realitati tariste si frantuzesti, formula statala a lui Cuza a insemnat o adaptare din mers a paradigmei statului francez la nevoile si tendintele de acasa, Constitutia din 1866 a copiat in buna masura legea fundamentala a Belgiei, iar primul rege, Carol I, a venit cu propriile idei si imbunatatiri din spatiul Germaniei lui Bismarck intr-un mediu dominat de liberalismul "vizirului" Bratianu).
Datorita vitezei construirii lui – din 1859 pana in 1900 sunt doar patru decenii, adica dublul perioadei parcurse de noi de la caderea regimului Ceausescu pana azi – si pe fondul eclectismului surselor de inspiratie, precum si fiindca traditia politica si legislativa de la sud de Carpati diferea in destule puncte, prea putin discutate astazi, de cea a statului de la rasaritul acelorasi munti, Moldova, statul recent unificat, altminteri dinamic si cu merite, mai ales in crearea unei constiinte identitare unificate pe seama romanilor, a ramas in multe privinte neimplinit. Efectele pe care actiunea sa le-a produs asupra membrilor societatii au fost, datorita acestor circumstante, nu o data, contradictorii si asimetrice.
Cea mai mare problema ramane totusi grefa statului modern pe o societate rurala, traditionalista, ancorata in reflexe ancestrale, asupra careia noile institutii nu au reusit sa exercite o influenta modernizatoare consistenta. Patriarhalismul si discriminarea femeii, spiritul de clan si suspectarea celui din afara familiei, ostilitatea fata de diversitatea etnica, lingvistica si confesionala, replierea in micromediul familial si retractilitatea din fata provocarilor economice si sociale in comportamente repetitive, devenite reflexe au fost, sunt si, probabil, vor mai ramane un timp trasaturi ale modului nostru de a fi. Nici guvernele mai noi nu incurajeaza schimbarea profunda a societatii, urmarind un ideal educativ in termenii adaptabilitatii si valorizarii resurselor creatoare ale individului si incurajand meritocratia. OUG 61 este o noua manifestare a unei vechi metehne.
