Cu ocazia prăbuşirii magazinului de la Ocna Mureş şi a năvalei la mâncare a oamenilor sărmani, cineva din opoziţie a declarat că, probabil, asta va fi soluţia puterii, să pună garduri peste tot, inclusiv la spitale. Dl respectiv cerea o creştere a nivelului de trai ca să nu mai asistăm la asemenea scene. Soluţie pe termen lung, pentru că, ştie şi domnia sa, aşa ceva nu se poate realiza în 24 de ore. Aşa că, oricum, gardurile erau singura soluţie pentru moment. Numai că ideea gardurilor de la spitale, nu cele care se văd, ci altele, nevăzute, dar simţite de atâţia bolnavi, s-a şi pus în practică. Nu s-au pus garduri înalte de doi metri la spitale? S-au pus, în schimb, filtre birocratice, în stare să ucidă orice dorinţă de viaţă a cuiva care, oricum, nu mai are mult de trăit.
Iată, pe scurt, povestea de infern în care intră un bolnav de cea mai gravă boală din lume. Şi cea mai frecventă, azi. Dacă, Doamne fereşte, te-ai îmbolnăvit de cancer, locuieşti în Bucureşti, eşti în câmpul muncii, faci tratamente specifice şi vrei să-ţi iei cuvenitul concediu medical, sau chiar să te pensionezi de boală, ai de parcurs adevărate căi ale infernului birocratic. Te duci întâi la medicul de familie pentru o trimitere la tratament, care se face la Spitalul Fundeni, unde afluează, vorba aceea, cam toţi cei bolnavi grav din Capitală, dar şi mulţi, foarte mulţi din toată ţara. Aici, desigur, aştepţi. Cu trimiterea de la medicul de familie te duci încrezător (numai prima oară, că a doua oară eşti lămurit) la centrul de luptă (sau cum i-o fi spunând) contra cancerului. Aici, te instalezi şi aştepţi la uşa medicului specialist, pentru o semnătură, o trimitere către camera de gardă, că trebuie să faci tratamentul ca internat, chiar dacă eşti lăsat şi mai poţi, după aceea, să te duci acasă. La uşa acestuia sunt zeci de oameni în faze critice ale bolii care, toţi, aşteaptă în picioare ore întregi. Finalmente, medicul specialist te primeşte şi îţi dă semnătura. Urmează camera de gardă, unde, iarăşi, concurezi cu zeci de bolnavi veniţi din toate colţurile ţării şi aştepţi. În picioare. Dacă nu mai poţi, te aşezi direct pe jos, că altă soluţie nu este pentru atâta lume.
Camera de gardă te trimite, la calculator să ţi se înregistreze internarea, şi revii. Aştepţi şi acolo şi, când te întorci, din nou aştepţi la uşa camerei de gardă. După care urmează o nouă călătorie la medicul specialist să-ţi dea foaia de observaţie, şi ziua a trecut. A doua zi, cât mai devreme, te prezinţi la analizele de sânge. Iar aşteptare, iar multă lume. Rezultatul analizelor îl vei primi a treia zi, desigur, cu aşteptarea de rigoare, că nu eşti singur. Abia acum te poţi duce la tratament. Numai că aici trebuie să aştepţi un loc într-un salon, pe un pat sau pe un fotoliu, ca să poţi măcar sta cât timp ţi se aplică perfuzia cu citostatice. Alte ore chinuitoare şi pentru un om sănătos, darmite pentru unul bolnav. De cancer, nu de gripă. Un singur medic specialist primeşte pe toată lumea, o singură asistentă face treaba nu ştiu câtor altora suprimate de criză, de aici toate aceste aşteptări chinuitoare. Acum, dacă vrei să te duci să-ţi iei concediul medical lunar sau pe trei luni, te prezinţi în altă parte, şi anume, la Spitalul Municipal, unde din doi medici, câţi erau acum câteva luni, a rămas numai unul, la uşa căruia poţi să aştepţi şi mai multe zile, una-două-trei-patru, cu un dosar mare de acte, copii după şi copii după. De aici, din nou la medicul de familie, ca să-ţi semneze certificatul medical şi să-l înregistreze. Nu eşti singur, aşa că aştepţi. Pe urmă trebuie să treci pe la slujbă, la Resurse Umane, la contabilitate, la director, iar toate astea durează uneori câteva zile.
Cu toate semnăturile şi cu teancul de hârtii semnate (nu care cumva să-ţi lipsească vreuna că trebuie să… vii mâine), te prezinţi la comisia de evaluare pentru prelungirea concediului cu încă 90 de zile sau pentru primul concediu de 90 de zile. Aceasta e undeva la „sector” şi nu are nici o legătură cu toate celelalte puncte prin care ai trecut. Fireşte că aştepţi şi aici. Între timp, boala avansează, favorizată şi de oboseala teribilă a fiecărei zile ucise astfel, încât simţi că mori înainte de a fi murit. Iar când scapi de toate, simţi o uşurare pe care o are probabil puşcăriaşul care a scăpat din temniţă.
Sigur că e greu să flexibilizezi acest flux. Astea sunt cuvinte la modă azi. Dar dacă, în fiecare punct unde s-au făcut reduceri de personal, fără cap, la întâmplare, că e criză şi cei de sus trebuie să nu sufere, dacă ar lucra mai mulţi medici, mai multe asistente, poate că lucrurile ar fi mai uşoare pentru nişte oameni şi aşa condamnaţi la o pedeapsă grea şi nemeritată. Apoi, întrebarea pe care şi-o pune fiecare bolnav în situaţia asta este de ce trebuie să treci prin atâtea locuri, când în primul, Spitalul Fundeni, ai toate datele înregistrate, diagnosticul, tratamentul, evoluţia bolii, tot. De ce să te duci la Municipal, de ce la nu ştiu ce comisie, în cu totul altă parte, când toate sunt pe calculator? De ce atâtea hârtii, inutile, în fond, când calculatorul păstrează totul? De ce nu pot fi toate în acelaşi loc, acolo unde se află baza ta de date?
Poate că e doar prostie birocratică, poate intenţie de a-i lichida rapid. Oricum ar fi, e o crimă. Cu sau fără premeditare. Din imprudenţă, adică din prostie şi/sau cinism.
