În mod normal, îţi trebuie un prenume ieşit din comun ca să nu ai nevoie de unul de familie, dar din acest punct de vedere – ca de altfel în tot ce a făcut – Steve Jobs era diferit. A fost întotdeauna doar „Steve”.
În economia computerelor personale – care au evoluat de la voluminosul Apple II la elegantul şi inteligentul iPhone 4s (anunţat în preziua morţii lui Steve) -, Steve a fost singurul showman real al acestei industrii, ajunsă acum una dintre cele mai mari din lume. A inspirat un entuziasm public de masă prin calitatea produselor sale şi prin carisma sa personală. (Alţii au devenit „lideri de business”, dar numai Steve a devenit un personaj cunoscut şi admirat de milioane de oameni – inclusiv de chelnerul român din spaţiul de relaxare al British Airways în care stau în acest moment.)
Prima dată l-am întâlnit pe Steve în 1979 sau 1980, la Forumul PC al lui Ben Rosen. Dintr‑un anume motiv, s-a ţinut la un Playboy Resort, din oraşul Lake Geneva (nu se va mai întâmpla niciodată!). Regis McKenna, timp de mulţi ani agentul de relaţii publice al firmei Apple, a organizat întâlnirea. Din câte‑mi amintesc, noi trei sorbeam Cola dietetice, servite de un iepuraş Playboy. Chiar şi atunci, ca om umblat şi cu stagii îndelungate în India, Steve avea un simţ mai dezvoltat pentru lumea din afara Americii educate, cea a clasei de mijloc, decât majoritatea celor din sfera tehnologiei IT.
Am să-mi aduc întotdeauna aminte de impresia pe care Steve a lăsat-o la Forumul PC, un eveniment pe care l-am cumpărat şi condus din 1982 până în 2007. A participat de multe ori la eveniment, de pe la mijlocul anilor ’80 şi până în anii ’90. Rivalitatea dintre el şi aproape toată lumea din industrie era înverşunată. El şi Apple erau consideraţi nişte individualişti aroganţi, care nu joacă frumos. (Da, uneori a fost necioplit şi cu mine, atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu reuşeam să-l fac să mă aprobe. S-a întâmplat şi în ultimul e‑mail primit de la el în septembrie 2010, în care mi-a zis că o aplicaţie pe care i-am sugerat-o e „de toată jena”.)
Şi totuşi, acum vreo 30 de ani, destui dintre noi ne-am strâns într-un apartament de hotel pentru a ne uita cum Larry King îi ia un interviu pentru televiziune. Pe măsură ce Steve vorbea, convingător ca întotdeauna, atmosfera din cameră s-a schimbat. Nu mai era concurentul nostru de pe piaţă; era unul dintre noi, expus lumii largi şi străine, explicând unui public mult mai numeros decât am fi putut noi vreodată atinge pe cont propriu modul în care funcţionează mica şi imatura noastră industrie şi produsele ei. Lumea asta mică a noastră are multe staruri pe plan intern, dar numai Steve avea şarmul şi elocinţa de care e nevoie pentru a fi un star şi în lumea exterioară. Am aplaudat când a explicat – în termeni simpli, elocvenţi, vorbind pentru noi toţi – efectul pe care l-ar putea avea computerele personale asupra vieţii oamenilor.
Pe partea de business, omul a construit o companie unică, în ciuda propriului exil din lumea Apple, într-o perioadă în care o serie de paşi greşiţi aproape că au distrus organizaţia pe care tot el a construit-o. Într-o lume în care oamenii cad în adulaţia „sistemelor deschise” (şi uneori chiar le practică), Steve a insistat să rămână într-un sistem închis, pentru a controla şi a oferi consumatorilor o experienţă unitară, coerentă. Obsesia sa pentru detaliu a devenit legendară.
Compania sa reflectă această obsesie. Apple controlează încă aplicaţiile pe care le poţi cumpăra, conţinutul la care ţi se dă acces şi de altfel mai toate aspectele produselor pe care ţi le vinde. În ciuda gamei mari de produse, Apple are o unică echipă de design şi un management centralizat, iar în privinţa achiziţiilor s-a limitat doar la câteva – cea mai notabilă fiind Siri, sursa unei mari părţi din creierul inteligent al celui mai nou iPhone. Ţinta Apple nu a fost niciodată să acapareze cote mari din piaţă, ci să atragă clienţii unul câte unul prin argumentul unic al produselor sale.
Dar, în final, ceea ce contează nu e un conflict al strategiilor. Conceptul sistemelor deschise e extraordinar, e o strategie pe care în mod normal o aplaud: nici un ofertant individual nu e probabil cel mai bun, aşa că deschiderea permite ca o paletă largă de actori să intre în competiţie şi să se diferenţieze reciproc, astfel încât să câştige cel mai bun. Strategia închisă are sens doar dacă eşti cel mai bun. Aşa cum era Steve.
Esther Dyson, CEO al EDventure Holdings, este un investitor activ într-o varietate de noi proiecte din toată lumea. Interesele ei includ IT, sisteme de sănătate, industria privată de aviaţie şi călătoria în spaţiu.
Copyright: Project Syndicate, 2011.www.project-syndicate.org http://www.project-syndicate.org
