Când ministrul Justiției a anunțat că va publica propunerile, spunând “Nu facem experimente pe cetățeni într-un stat de drept“, am mușcat momeala și am înghițit-o cu nadă cu tot. Când să răsuflu ușurat după citirea superficială a titlurilor și în diagonală a textului, explodează în articole subsecvente bomba reală, cireașa de pe tortul așteptat de toți penalii, pușcăriașii și pușcăriabilii din România: legea pentru răspunderea magistraților.
O scurtă paranteză: primul lucru pe care l-a făcut majoritatea parlamentară e că a extras cu patentul din lege răspunderea primarilor. Calitatea de ordonatori de credite în care răspundeau în fața Curții de Conturi a fost modificată, prin acordarea posibilității delegării semnăturii către un City Manager sau către un alt funcționar din primărie. Adică avem aceleași matrapazlâcuri la achiziții publice ca până acum, însă, practic, primarii scapă de răspundere.
Mai sus, România nu are un control și o răspundere la nivel ministerial, folosirea funcției ministeriale pentru îmbogățire e rareori anchetată administrativ ca faptă de sine stătătoare. În tot acest peisaj în care răspunderea ministerială și răspunderea primarilor nu mai există, domnul Toader propune, absurd, instituirea ei la nivelul judecătorilor și, eventual, al procurorilor, mă aștept să fie adăugați.
Adică nu acolo unde avem de gestionat o treime din PIB, la nivel local şi la nivelul Guvernului central, ci acolo unde pierdem, iar aici imaginați-vă țipătul unor vectori TV: milioane-milioane-milioane de euro. Miliardele nu le vedem.
Care e situația din justiție? Vorbim de un sistem în care 4.000.000 de dosare sunt judecate în mare parte de aproximativ 4.000 de judecători, adică avem cam 1.000 de dosare/judecător/an. Există dosare în care sunt zeci de suspecți judecați, dosare aduse cu căruciorul de supermarket, dosare cu zeci de volume.
Ideea că, într-o Românie în care nu există nici măcar un trotuar drept și niciun spital fără bacterii, justiția trebuie să fie impecabilă e o idee utopică, deși seducătoare în abstract. Altminteri, onor Ministerul Justiției ar fi putut constata printr-o lucrare de cercetare legată de condamnările CEDO că, de fapt, principala problemă nu o reprezintă sentințele strâmbe, cât de multe ori legile confuze, precum legile proprietății, inaplicarea legilor existente, adică chestiuni care țin mai degrabă de training-ul judecătorilor și de calitatea deciziilor pe care le iau, lucruri pe care tot ministerul e chemat să le îndrepte.
Condamnări CEDO – milioane-milioane-milioane – cotcodăcesc nonstop vectorii TV antijustiție. De miliarde vor să uitați, mai ales cele gestionate cândva de Securitate sau case de comerț exterior.
În continuarea ideii că trebuie să existe răspunderea magistraților, avem ideea că Inspecția Judiciară ar trebui transferată înapoi la Ministerul Justiției, adică, eventual, să judece – curat Constituțional – un organism subordonat puterii executive ce face puterea judecătorească. Avem o frumoasă întoarcere la situația din 2000-2004, când Inspecția Judiciară era folosită ca un bici pentru a alinia toate mârțoagele judiciare.
Biciul era la Rodica Stănoiu, alias turnătoarea Securității Sanda, și la fostul lucrător al Securității care conform istoricului Marius Oprea ar fi recrutat-o pe fosta ministră, un oarecare Ureche, ultimul șef al SIPA. “În absența unor garanții legislative și instituționale cu privire la independența acestor noi structuri, riscul afectării luptei împotriva corupției e evident“, spune Iohannis. Garanția ar putea fi să punem pe cineva din Teleorman șef la Inspecția Judiciară, judecând, de pildă, judecătorul din dosarul Bombonica Dragnea.
“Dumneavoastră aveți impresia că România trebuie să meargă înainte sau înapoi după cum vrea Klaus Iohannis? (…) Nu sistemul de justiție trebuie să se învârtă după ce vrea Iohannis, Kövesi sau Lazăr, dacă în final majoritatea parlamentară va decide într-un fel, aia vom susține“. Traducerea e simplă, declarația aparține unui suferind de condamnare penală – sistemul de justiție nu trebuie să se învârtă după ce vor vectorii anticorupției, ci el trebuie să se învârtă după ce vrea majoritatea parlamentară, altminteri ticsită ochi de corupți, o bună parte folosind deja Parlamentul pe post de scut antiarest.
Care ar putea fi concluzia?
Experimentele pe cetățeni au fost în mod evident făcute deja. Cetățenii sunt doar în număr de 1.000 cei care mai protestează – importanți, dar insuficienți. Tactica schimbării e mai perversă decât OUG 13, nu se mai ține deschis Monitorul noaptea, dezbaterea publică e întinsă și modificările se fac gradual. Până la urmă, aceste legi au șanse de a trece și peste veto-ul președintelui dacă majoritatea parlamentară se opintește. Altminteri, dl ministru Toader face fix ceea ce a făcut în prima zi, ieșind cu mașina proprie de la Guvern, călcând linia dublă continuă chiar din fața Palatului Victoria.
Nu va fi penalizat în niciun fel, dimpotrivă, își va găsi fani. Stilul doct de fost membru al CCR, sentențiozitatea mesajului ascund, de fapt, aceleași propuneri care au mai fost respinse de societate reambalate, rearanjate, împachetate într-un impenetrabil limbaj de principii juridice apoi servite populației. Cu apă rece.
Experimentele făcute de 27 de ani tot pe cetățeni ar merita un articol separat. Caritas, fabrici distruse, bănci falimentate (a se vedea Bancorex, Banca Religiilor, Banca Dacia Felix), resurse minerale înstrăinate, aurul Apusenilor cât pe ce să fie spălat cu cianură canadiană, justiție îngenuncheată. Rezultatele noii “reforme din justiție“ vor fi suportate tot de cetățenii obișnuiți, pentru că de cetățenii de la vârful politicii nu mai avem ce să discutăm.
Ei propuneau la un moment dat să nu „discriminăm“ împotriva celor care au suferit condamnări penale, unii cu “solide“ argumente de drepturile omului. Singurul lucru care nu se mai întâmplă – dar nu e timpul pierdut – este ca toată conducerea PSD să meargă la parchet să îl apere pe un Gabriel Bivolaru când e anchetat.
