Octavian Olariu, nascut pe 8 aprilie 1931, este un sculptor care a plecat din tara acum un sfert de veac. Revenirea in Romania l-a melancolizat putin, chiar daca, vorbind cu el, am inteles ca nu regreta deloc decizia luata cu atata vreme in urma.
Artist in lemn comparat din cand in cand cu Apostu, a realizat lucruri aproape unice in lume. Emfaza formularii nu e gratuita. Dupa ce i-am vazut lucrarile pe care le pliaza si le depliaza, am ramas pur si simplu cu gura cascata. Octavian Olariu lucreaza matematic si instinctual. La Simeza a avut de curand o expozitie. Cei care i-au vazut-o au trait, poate, la randul lor, aceeasi emotie.
– Ati plecat, asadar, din tara in 1980…
– Nu am plecat, am fugit. Ma saturasem de tot rahatul de aici. Sa va dau un mic exemplu. Eu eram artist, dar imi castigam existenta din leafa de profesor de caligrafie si desen la o scoala generala din mult iubitul nostru Bucuresti. Dupa ce participasem cu lucrari la Bienala de la Venetia la sfarsitul anilor '70, intors acasa, cei de la scoala ce credeti ca au facut? Habar n-aveau de performanta mea si m-au trimis, cum erau pe atunci trimisi profesorii, sa fac recensamantul animalelor. Ce parere aveti?
– Nu stiu ce sa va spun… In Canada ati fost primit cu bratele deschise?
– Nici vorba – dar macar acolo nimeni nu face educatie politica cu tine. Am ajuns, deci, in 1980. Aveam o anumita aura, dar canadienii te iau de la zero ca sa te inveti cu ce e mai greu. Am sapat gropi, am facut tot felul de munci ca sa traiesc, asa a procedat si sotia mea. Dar a fost bine.
– In ce sens?
– Stiti ce-a spus Lenin? In America va ajunge cel mai tarziu comunismul. De aceea m-am dus tocmai acolo. Chiar daca la inceput mi-a fost greu. Chiar daca si acum imi e greu.
– Scuzati-ma, adica in Canada conditia de artist nu e roza?
– Catusi de putin. Stiti care a fost sansa mea? Lucrarile mari, amplasate in spatiul public, le-am facut eu singur, pana la capat. Sunt lucrari in metal inox, unde volumul de munca depus a fost urias. Ca sa pun mana pe niste bani, am facut eu totul. Daca as fi angajat niste tineri care sa se ocupe de “bucatarie”, nu ramaneam cu nimic.
– Nu pot sa cred ce-mi spuneti.
– Acesta-i adevarul. Dar nu ma plang. Ce vreti sa va mai spun? Ca aceia care au curatat niste lucrari de-ale mele au castigat mai mult decat mine, autorul lor? Ca-ntr-un proiect mare eu nu am castigat nici a mia parte din cat au castigat arhitectul si constructorul cladirii respective la al carei ambient contribuisem?
– Deci conditia nu e roza…
– Nu e, dar exista bucuria muncii libere. Si apoi ai siguranta ca nu va veni peste tine comunismul.
– Ce mai e comunismul acum?
– Mai e. Totusi, ca sa fiu cinstit, imi amintesc ca pe timpuri, in tara, dintr-o lucrare mare puteam sa-mi fac trei case. Aici din cinci lucrari abia daca-ti faci una.
– Si atunci?
– Sa lasam amintirile contraproductive. In Canada problema lucrarilor in lemn este destul de delicata. Din cauza climei aprige, ceea ce e lemn nu are trainicie. Mi s-a spus atunci sa ma orientez spre metal. Si asta am facut.
– Totusi sunteti un mare monoxilist.
– Sper. Lucrarile mele in lemn au castigat concursuri pe continent, in Italia. In Canada mi-am rupt incheieturile taind in metal. Dumnezeu m-a ajutat sa fiu un barbat puternic si-n felul acesta am fost capabil de munci dure. Pana la urma, dupa ce am sapat gropi, am reusit sa castig o bursa si asa acesta cei de acolo au inteles ca e ceva de capul si in capul meu. Expun lucrari in spatii publice importante din Montreal. Poate chiar am intrat in constiinta publica a acestei tari, ceea ce, la varsta pe care o am, imi da o anumita siguranta.
– Arta dumneavoastra este foarte ciudata. Imbina arhaismul cu hipermodernismul. Ceea ce vad acum aici ma descumpaneste. Asadar, veniti cu ceva mic pe care foarte repede il faceti mare.
– Bucuria mea este aceea de a invada spatiul. Ma intelegeti? Eu, cum am spus, sunt fascinat de lemn. Cand eram tanar, am calatorit in Taskent cu alti sculptori si acolo am vazut ceva foarte interesant, un suport din lemn, pentru Coran, facut dintr-o singura bucata. De acolo, ca sa zic asa, mi se trage pasiunea. Prin urmare, plec de la un bustean, de la ceva inchis si limitat. Cioplesc busteanul in asa fel incat prin extensie el sa se dezvolte, sa se intinda, sa devina ilimitat, sa aiba puteri expansioniste asupra spatiului inconjurator. Aceasta este arta mea. Si de aceea am ales lemnul. Fiindca lemnul precede metalele, este viu, este cald, ii ghicesti usor potentialitatile.
– Cate lucrari ati realizat pana acum?
– Daca e sa le adun, in jur de 50. Fiecare centimetru pe care-l tai si-l cioplesc conteaza. De fapt, eu vreau sa umplu vidul care domina civilizatia contemporana. Lucrarile mele prin expansionismul lor estetic au aceasta calitate.
– Ati invins frigul Canadei?
– Intr-un anume fel el m-a invins pe mine. Dar il prefer frigului ideologic.
– Aveti dreptate.
