În 6 noiembrie, Barack Obama sau Mitt Romney va ieşi victorios, după o cursă electorală obositoare, repunând roţile SUA în mişcare pentru următorii patru ani.
La un ocean distanţă, în 8 noiembrie, peste 2.000 de membri ai Partidului Comunist Chinez se vor aduna la Beijing. O săptămână mai târziu, membrii Comitetului Central vor ieşi în ordinea ierarhiei, pregătindu-se să aibă grijă de un popor de 1,3 miliarde de suflete.
Liderii celor două puteri economice se schimbă. Aşa cum se schimbă şi lumea. Orientul Mijlociu, în special, trece printr-un moment de transformare intensă. Reconstrucţia, atât literal, cât şi figurativ, începe în alte părţi ale regiunii, iar alte zone, precum Siria, sunt în flăcări. Mai sunt alte ţări cu o revoluţie muribundă, cum este Iranul, care nu au încetat niciodată să murmure.
Cu o economie fărâmiţată, ţara rămâne agresivă şi se foloseşte de legăturile libaneze, de Hezbollah, ca să lanseze cel puţin o dronă deasupra Israelului şi să iniţieze atacuri informatice. Prin urmare, în rândul actorilor regionali, legăturile rămân tensionate.
După discursul său de la Naţiunile Unite, în care cerea înfiinţarea unei “linii roşii” pentru programul nuclear iranian, în primăvara sau vara lui 2013, premierul israelian Benjamin Netanyahu a îndemnat la alegeri generale anticipate, care i-ar putea oferi împuternicirea de a acţiona împotriva Iranului.
Între timp, Egiptul se zbate să-şi regăsească echilibrul, atât din punct de vedere social, prin elaborarea unei noi constituţii, precum şi din punct de vedere al afacerilor externe. Apoi mai este Turcia, care oscilează între Europa şi Orientul Mijlociu. Este o economie emergentă, determinată să devină o putere regională, care a avut schimburi de focuri cu vecinul din sud, Siria, şi le-a cerut aliaţilor din NATO să îi asigure securitatea.
Aceasta este o parte din panorama în schimbare pe care noii lideri ai lumii o vor moşteni în Orientul Mijlociu – o regiune în care Statele Unite sunt profund implicate. După mai bine de un deceniu de angajamente militare epuizante, misiunea militară americană în Irak s-a încheiat în 2010, iar misiunea din Afganistan este programată să se încheie în 2014.
Următorul preşedinte american va moşteni o ţară cu o perspectivă geopolitică modificată. Progresele şi inovaţiile tehnologice au început să transforme visul de independenţă energetică în realitate. În timp ce extracţiile extensive din rezervele naturale de gaz s-au dovedit a fi nefezabile, noile tehnologii, precum fracturarea hidraulică, au inaugurat o revoluţie în extracţia de şist bituminos. Într-adevăr, America este un vârf al auto-suficienţei în energie. Anul trecut, pentru prima dată în ultimii 15 ani, mai puţin de jumătate din petrolul consumat în Statele Unite a provenit din importuri.
Producţia de şist bituminos a crescut de la 17%, între 2000 şi 2006, la 48%, între 2006 şi 2010. Până în 2035, se urmăreşte ca şistul bituminos să reprezinte cel puţin jumătate din producţia totală de energie a Americii. Totuşi, repercusiunile acestei revoluţii nu vor fi numai de natură economică.
Pe plan politic, scăderea dependenţei de petrol străin ar putea face America să se concentreze asupra schimburilor externe cu Asia. Dar nu numai noii lideri americani vor moşteni o lume schimbată.
De-a lungul Pacificului, zilele de creştere economică record a Asiei – o componentă-cheie a stabilităţii politice şi sociale – s-ar putea încheia. Într-adevăr, evenimentele din China din ultimele luni au scos la iveală o insecuritate internă. Deşi sentimentele naţionaliste direcţionate împotriva inamicilor externi reuşesc să abată temporar atenţia de la frământările interne, problemele serioase de natură internă ale ţării trebuie rezolvate.
Economia şi politica Chinei, transformată ideologic complet – fără nume, vor fi nevoite ca, în scurt timp, să se adapteze, pentru a rezolva inegalităţile sociale în creştere. În ciuda problemelor din economia globală, liderii chinezi se vor concentra în continuare pe menţinerea şi sporirea creşterii economice, pentru a putea smulge China din sărăcia şi neliniştea socială existente; ei trebuie să continue monitorizarea în Orientul Mijlociu, bogat în petrol.
După ani în care s-au bazat pe prezenţa americană în regiune, în care au preferat să joace cartea aşteptării, noii lideri ai Chinei vor fi nevoiţi să adopte un rol mult mai activ. Şi, din cauza că reputaţia Chinei în regiune nu are nici o umbră de imperialism, aceşti lideri s-ar putea găsi în poziţia privilegiată de a acţiona. Între timp, Uniunea Europeană se luptă cu proprii ei demoni.
În ciuda nevoii Uniunii de a se concentra invariabil asupra perfecţionării active, în timp ce criza economică globală trece prin intemperii, UE nu trebuie să-şi lase vecinii pradă sudului. Este crucial ca UE să se implice în regiunea Mediteranei de sud şi să o percearpă drept un punct critic de întâlnire- un loc al cooperării politice, economice şi energetice. În acest sens, instrumentele cele mai valoroase ale Uniunii sunt semnătura ei şi modelul dialogului multilateral şi al puterii blânde, care i-au adus un premiu Nobel.
De partea cealaltă, şi Rusia trebuie să-şi abordeze aspectele vulnerabile care au apărut din schimbarea condiţiilor globale. Kremlinul continuă să sprijine regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad, păstrând o aversiune fermă faţă de intervenţia militară şi încercând să-şi apere interesele strategice în zonă, incluzând baza ei navală din oraşul sirian Tartus.
Această poziţie s-a văzut cel mai clar în veto-urile repetate ale Rusiei faţă de rezoluţiile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, care încercau să pună capăt unui conflict care a făcut deja mii de victime. Lipsa intervenţiilor internaţionale în Siria nu s-a tradus numai în veşti proaste pentru populaţie, ci a însemnat şi erodarea legitimităţii uneia din cele mai importante instituţii internaţionale multilaterale.
Având în vedere că problemele Iranului şi Siriei sunt strâns legate între ele, divizările dintre cei cinci membri permamenţi ai Consiliului de Securitate (SUA, China, Marea Britanie, Franţa şi Rusia) s-ar putea dovedi extrem de dăunătoare în procesul de căutare al unei soluţii la problema nucleară iraniană. Asta se reflectă în impasul curent în care se află dialogul dintre ele (plus Germania) şi Iran. Miza pusă în joc este prea mare şi de aceea este necesar să se urmărească orice pistă care ar putea duce la deschiderea negocierilor.
Fie că zvonurile recente privind discuţiile bilaterale SUA-Iran sunt sau nu adevărate, asemenea iniţiative sunt binevenite. În timp ce marii jucători sunt mai preocupaţi de schimbările prin care trec pe plan intern, regiunea continuă să ardă mocnit. Marea întrebare este dacă liderii care vor apărea în noiembrie vor fi pompieri sau piromani.
Javier Solana, fost secretar general al NATO şi Înalt Reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Securitate, este senior fellow în Politică Externă la Brookings Institution şi preşedinte al Centrului ESADE pentru Economie Globală şi Geopolitică.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
