George W. Bush a inceput sa-si scrie memoriile. Numarati pana la zece inainte de orice reactie.
Autobiografiile liderilor politici nu sunt o forma de literatura prea elevata. Intai, pentru ca putini sunt acei lideri care scriu bine, desi exista si exceptii precum Nehru, Churchill sau de Gaulle. Nu e de mirare ca cei mai multi isi angajeaza un scriitor din umbra, un "ghost" precum cel din excelentul thriller omonim scris de Robert Harris, de fapt o critica devastatoare a fostului prim-ministru britanic Tony Blair.
Apoi, asemenea memorii sunt arareori mai mult decat o peltea de autojustificari cu interstitii de liste ale celebritatilor intalnite de-a lungul vietii la varful puterii. Pentru a da un exemplu: in carne si oase, Bill Clinton vorbeste cu caldura, inteligenta si multa elocinta; autobiografia sa nu merita citita.
In al treilea rand, aceste carti se scriu de obicei pentru onorarii grase. Ma depaseste modul in care editorii isi recupereaza vreodata avansurile de multe milioane de dolari pe care le platesc. Cand in anii ‘50 un editor i-a oferit marelui general George C. Marshall – ale carui memorii despre al doilea razboi mondial si despre perioada in care a fost ministru de Externe al SUA ar fi valorat fiecare centima – suma de un milion de dolari, Marshall, deja bartan, a replicat: "Ce sa fac cu un milion de dolari?" Cat de diferita e lumea in care traim!
Vestea buna despre proiectul lui Bush (fara titlu inca) este ca va fi aparent diferit de obisnuita incercare de mangaiere a reputatiei. In loc sa inceapa cu momentul initial al presedintiei sale, cu acele automate de vot defecte din Florida, pentru a avansa greoi spre finalul amar al lipsei de popularitate, Bush intentioneaza sa se concentreze pe 20 dintre deciziile cu cea mai mare anvergura luate la Casa Alba. Se va mai concentra pe momentele-cheie din viata sa, cum ar fi cel in care s-a hotarat sa se lase de bautura si cel in care s-a decis sa-l aleaga pe Dick Cheney ca vicepresedinte.
Scaparea de dependenta bahica spune foarte multe despre Bush, despre taria sa de caracter si sprijinul acordat de sotie si familie. Sa iesi de pe orbita oricarei dependente nu e niciodata lucru putin. Cei care reusesc, gasind – in cazul lui Bush – ajutor in credinta religioasa tot mai intensa, merita simpatie si consideratie.
Nu m-am indoit niciodata de hotararea lui Bush, sau de geniul sau, in ciuda glumitelor usor enervante de baiat de bani gata. Nici nu am crezut vreodata ca fostul presedinte american ar fi prost: era doar o critica adresata de multi dintre omologii sai europeni, si ei departe de a fi mari doctori in filosofie.
Problema lui Bush nu era lipsa inteligentei, ci absenta totala a oricarei curiozitati intelectuale. Se multumea sa se cantoneze in limitele propriilor prejudecati, iar restul lumii trebuia sa se plieze pe acest teren ingust.
si aici intervine Cheney. Optiunea lui Bush pentru el a fost cu adevarat un moment-cheie. Imaginati-va, de pilda, cat de diferita ar fi fost lumea si opiniile ei despre mandatul Bush daca ar fi ales sa candideze cu Colin Powell sau John McCain?
Ceea ce a facut Cheney a fost sa alimenteze si sa mentina prejudecatile lui Bush, mutand fara scrupule si plin de energie pentru a ocupa terenul deciziilor lasat vacant de indolenta presedintelui si de lipsa de influenta politica a consilierei in probleme de siguranta nationala, Condoleezza Rice.
Ce gandea Cheney? Credea ca Ronald Reagan a demonstrat ca deficitele fiscale nu conteaza. Credea in capitalism – sau macar in ideea de sprijinire a marilor companii si a bogatilor –, desi exista dubii ca ar fi inteles cum ar trebui sa functioneze pietele libere intr-un stat de drept. Legea nu a fost niciodata punctul forte al lui Cheney.
Era un apologet al puterii americane, desi in anii Vietnamului s-a strecurat si a facut tot felul de acrobatii pentru a evita sa ajunga de partea ascutita a acestei puteri, formata din recruti. A crezut ca un presedinte american trebuie sa opereze in afara mecanismelor de control prevazute de Constitutia SUA, la fel cum tara sa nu ar trebui sa fie constransa de regulile internationale. Regulile erau pentru altii, iar la finalul mandatului singurul dezacord public cu Bush se referea la refuzul presedintelui de a-l amnistia pe Scooter Libby, fostul sef de cabinet al lui Cheney, condamnat pentru sperjur.
Influenta lui Cheney a dus la dezastrul sangeros din Irak, la umilirea morala de la Guantanamo, la tortura prin inecul simulat, la "extradari si arestari extraordinare", la disperarea aliatilor si dispretul criticilor, la o adevarata parada mondiala a dublului standard. Josnic si cu o atitudine partizana, Dick Cheney a fost unul dintre cei mai puternici vicepresedinti americani. Nu ma pot gandi la vreunul care sa fi daunat atat de mult Americii si reputatiei ei, acasa si in strainatate.
Nu e de mirare ca Bush considera alegerea lui Cheney o decizie-cheie. Ideile conteaza in politica, iar pentru ca el nu dispunea decat de putine si simpliste, Bush s-a trezit ca agenda sa este schitata si dominata de adjunctul si substitutul sau mai inteligent. Asta este ceea ce i-a daunat in ultima instanta.
Presedintia lui Bush a fost discreditata si scufundata de omul pe care fatalmente l-a ales sa lucreze sub el. Tragedia mai mare este ca multi altii au platit un pret mult mai mare decat Bush pentru aceasta optiune. "Costul lui Dick Cheney" – poate ca acesta ar trebui sa fie titlul memoriilor lui Bush.
