Cătălin Ispas a plecat, ieri, pentru ultima dată de acasă. Cu lacrimi în ochi, părinţii l-au scos, cu picioarele înainte, aşa cum cere tradiţia creştinească, şi l-au condus la groapă. Acum, când citiţi aceste rânduri, tânărul de 27 de ani îşi doarme în tihnă somnul de veci.
Mă întreb ce e în sufletul părinţilor săi! Din 11 septembrie, de când a coborât la epava navei Medy, îl aşteptau. Au stat pe ţărmul mării, cu ochii în lacrimi, neclintiţi, sperând ca, printr-o minune, să mai fie în viaţă, deşi sunt convins că, în sufletul lor, simţeau că se stinsese. Au implorat autorităţile să îl caute, dar acestea au făcut o treabă de mântuială, dovadă că tot scafandri profesionişti i-au găsit trupul (scafandri care, de fapt, au ca obiectiv golirea de combustibil a tancurilor navei).
După trei luni, i-au recuperat trupul. L-au recunoscut, se pare, după numărul bateriei de oxigen. Ieri, cum spuneam, l-au înmormântat. Era primul lucru pe care îl cereau părinţii: cadavrul copilului lor, pentru a-l îngropa aşa cum cere tradiţia. “La unele popoare, doar îngroparea rituală confirmă moartea, cel care nu este înmormântat după obicei nefiind socotit mort. În alte părţi, moartea cuiva nu este recunoscută ca fiind adevărată decât după îndeplinirea ceremoniilor funerare sau când sufletul răposatului a fost însoţit prin ritualuri la noua sa locuinţă, în lumea de dincolo, şi a fost întâmpinat acolo de comunitatea morţilor”, spunea Mircea Eliade, în “Sacrul şi profanul”.
Pentru a-şi găsi liniştea însă, vinovaţii trebuie găsiţi şi pedepsiţi. Familia a depus o plângere penală împotriva firmei care i-a angajat pe Cătălin Ispas şi Cristian Zarafu, al cărui corp nu a fost încă găsit. Patronul firmei este Jorj Unciuleanu, “doctorul epavelor”, cum îi place să se autointituleze. Părinţii şi sora lui Cătălin l-au acuzat direct de cele întâmplate.
De când s-a întâmplat tragedia, acesta evită să vorbească prea mult. Va trebui să explice însă de ce a ieşit pe mare cu cei doi scafandri, fără să aibă avize de la Autoritatea Navală Română. Acum, când există cadavrul, justiţia se poate pune în mişcare. Chiar dacă va fi cineva condamnat, sunt sigur că familiile celor doi nu îşi vor găsi liniştea. În casele lor va arde întotdeauna o lumânare, pe masă se va pune, dintr-o inerţie freudiană, încă un tacâm. Dar cei responsabili trebuie să plătească, măcar pentru ca astfel de tragedii să fie evitate. Mi-e teamă însă, că, în tradiţia locului, tot morţii vor fi găsiţi vinovaţi.
