Iarăşi nu luarăm premiul Nobel. Conform unui cotidian din capitală, „chinezul Mo Yan i-a suflat Nobelul lui Cărtărescu”. Chestia ar fi trecut aproape neobservată, dacă patronul de la Hotnews, unul Cristian Sima, care sprijinea pe post de autoritate economică studiourile de televiziune cu complicitatea unor moderatori la fel de economişti ca el, ca să îi umfle cota şi să îi dea fraierii banii, nu o rupea la fugă. Acuma, oricine poate pierde premiul Nobel şi oricine poate pierde banii altora dacă speculează prost: ce e uluitor este tratamentul similar celor două situaţii de către opinia publică, începînd cu cei în cauză.
“Nu murim cînd vrem noi”, dar oare putem muri cum vrem noi?”, spune dl. Sima într-un interviu de săptămîna asta. „Mi-este frică efectiv fizic”, adaugă el. Dat fiind că nefericiţii creditori erau Dan Dăianu şi Cătălin Predoiu, oameni mai mult decît civilizaţi, sînt şanse mici să angajeze vreun basarabean să îi rupă picioarele, aşa că ar putea fi ceva mai bărbat? „Mi-e frică. Ştiu ce mă aşteaptă”, spune şi Mircea Cărtărescu, într-un uluitor interviu zilele astea în Formula As, referitor la iminenta schimbare politică. Şi continuă „Dar nu voi pleca decât silit: dacă voi fi persecutat, în cadrul unui stat autoritar, dacă nu voi mai avea încotro. Dacă libertatea de exprimare va fi restrânsă şi dacă vor începe răzbunările politice”. Fără să văd vreun motiv de entuziasm în regimul care ne aşteaptă, aş spune că dacă dl. Cărtărescu sub Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu a putut publica fără probleme, lua premii şi chiar fi tradus în limbi străine, ceea ce nu era cazul altora, nu cred că riscă mare lucru nici acum, cînd trăieşte în UE. Nici dl. Sima, deşi filosofează despre moarte şi onoare, nu e în pericol să îşi tragă vreun glonte în cap. Nu îmi dau seama de unde curg telenovelismele astea peste noi, dar dacă un escroc se simte ameninţat de inocentele sale victime după ce deja s-a pus la adăpost nu ştiu cum s-o simţi un procuror care anchetează mafioţi, iar dacă un scriitor promovat toată viaţa de ţara lui are probleme că ia nişte înjurături în tabloide ce să mai vorbim de cei care au făcut închisoare pentru că au scris lucruri interzise şi care au publicat prin antologii postume.
Ca dovadă că dl. Cărtărescu nu are de ce se teme, premierul Ponta, ai cărui propagandişti nici ei nu prea pricep cum devine treaba cu premiul Nobel, au postat pe blogul lui felicitări că dl. Cărtărescu a fost printre nominalizaţi. Mai are vreo importanţă că nominalizările la Nobel nu se cunosc, sînt secrete timp de cinzeci de ani, că se fac sute de propuneri, de exemplu de preşedinţii de uniuni ale scriitorilor, dar că nu se ştie cine intră pe lista scurtă, ale cărui opere sînt citite de membrii juriului în trei luni? Cum sînt doar patru-cinci membri în juriu, şansele cuiva cotat de o casă de pariuri (la fel de autorizată ca şi firma din insulele Virgine a dlui Sima) pe locul treizeci să ajungă între cei citiţi sînt de fapt nule, deci nu am pierdut nici un premiu Nobel, că n-am fost mai aproape de el ca anul trecut. Din cauza publicării recente a cărţii mele „De ce nu iau românii premiul Nobel” am fost în situaţia comică de a mă suna ziarişti din ţară ultimele zile să mă întrebe de ce nu a luat Cărtărescu premiul Nobel. Păi ce, era pe cale să îl ia? Şi, în sfîrşit, nu l-a luat, e vina lui, îl face asta mai puţin un poet talentat? Eu nu o să recitesc Levantul cu alţi ochi, dar dvs? Care e subiectul? Din păcate, dl. Cărtărescu însuşi s-a apucat imediat să sugereze că autorul chinez care a cîştigat e mai bătrîn ca el (deşi e născut doar în 1955), e colaboraţionist cu regimul (parcă acum doi ani se supărase cînd Herta Muller spusese la fel despre el), şi, în sfîrşit, că nu a auzit niciodată de el. După aceea aud că e mare supărare prin cercurile noastre literare că eu am scris în cartea mea că sîntem provinciali, înţelegeţi, e vina ăstora care tot iau premiul Nobel că noi nu am auzit de ei. Atîta circ pentru non ştirea că nu eram cît pe ce şi în consecinţă nici nu am luat premiul Nobel! Dl. Sima ne ameninţă de pe insula lui, popularizat de toată presa, că următoarele două luni va scrie. Ne va inunda în kitschuri gen „Deşi lungimea funiei este aceeasi cu înălţimea ghilotinei, onoarea trebuie sa redevină o virtute, să-şi recapete valoarea de piaţă”. Mi-aş dori să văd versurile alea pentru care cred unii că Mircea Cărătărescu ar merita premiul Nobel date aşa pe toate canalele, sau rîndurile alea sarcastice, splendide din Don Quijote de Ada Milea reluate în toată media, nu ne mai intoxicaţi cu kitschurile unui broker ratat, în citirea tînărului Soviany, care în loc să dea explicaţii la poliţie face promovare literară în direct.
Dacă ne întrerupem un pic din discursul nostru de autoîndreptăţire, care îmi sună strident de similar, că e vorba de a pleca cu banii altora sau a pierde Nobelul, şi ne uităm cu curiozitate adevărată la personajele astea care cîştigă, vedem anul acesta un om de la ţară chinez care a scris cartea cea mai importantă în doar 43 de zile, din perspectiva mai multor animale şi străbătînd cîteva episoade majore de istorie chineză. Mie îmi sună bine, dvs nu? Ce să mai vorbesc de poetul suedez de anul trecut, care cîntă la pian cu o mînă de cînd a suferit un atac cerebral acum douăzeci de ani, a muncit toată viaţa ca psiholog să reabiliteze adolescenţi şi şomeri, şi printre traducătorii lui se numără Milosz şi Brodsky? Chiar să nu merite oamenii ăştia să îi citim mai degrabă decît să ne tot ofticăm sau să ne uităm cu gura căscată la ce plafoniade mai trage Sima?
Să vă dau nişte exemple de discurs al auto-îndreptăţirii, că poate nu mă credeţi pe cuvînt. Dl Sima zice „Moral sunt responsabil în totalitate de pierderile clienţilor, deşi au semnat ca îşi asumă riscul,dar oare moral sunt responsabil şi de cîştigurile de pînă acum?”Ce zice şi dl. Cărtărescu, atacat vicios de unii că i s-au plătit nişte drumuri în străinătate de către ICR: „Imaginea negativă în lume a României o fac cei ce umblă prin străinătate pe banii lor: infractorii de toate soiurile. Statul român reacţionează la acest fenomen trimiţându-şi mesagerii în străinătate: artişti, sportivi, oameni de ştiinţă care să arate că există şi o altă Românie. Ei merg la colocvii, concursuri, lecturi etc. pe bani publici. Fără bani publici nu există prezenţă în străinătatate”. Ce părere aveţi ? Mii de studenţi români nu iau niciodată un ban public ca să studieze afară, şi ne reprezintă splendid, mergînd cu Eurolines la şcoală, mii de absolvenţi români lucrează în cele mai distinse universităţi, bănci, institute de cercetare, destui artişti sînt invitaţi în mari expoziţii şi festivaluri fără intermedierea statului, başca simpli intelectuali ca noi ţin conferinţe în toate universăţile Ivy League pe banii acelora, nu ai statului român, parcă nu om fi toţi infractori ? Acuma, eu cred că dl. Cărtărescu, dacă e să audă lumea de el să îl nominalizeze mai mulţi ca să îi crească şansele să ajungă pe lista scurtă merită să îi plătim drumul. Dar nu îmi place să îl aud cum argumentează, că multora dintre candidaţii mai celebri ca el, vă asigur, nu li-l plăteşte nimeni. În ultimul număr din The New Yorker citiţi povestea celebrei opere a Robert Wilson şi Philip Glass Einstein on the beach. Regizorul-autor, cînd a fost invitat spectacolul la Avignon a cumpărat bilete pentru întreaga trupă cu credit cardul lui, şi după ce a închiriat două nopţi şi Metropolitanul să vadă toată lumea spectacolul avea datorii de o sută cinzeci de mii de dolari. Compozitorul, azi celebru, a făcut pe şoferul de taxi şi înainte şi după succes ca să poată supravieţui, că în America nu e nimeni îndreptăţit la banul public nici ca să aducă premii Nobel (vedeţi pe YouTube mai mult http://www.youtube.com/watch?v=TqkuGLyzCZU&feature=relmfu )… Aşa că, hai, nu avem ce-i reproşa lui Cărtărescu, dar şi el să vină pe pămînt…
În sfîrşit, titlul cărţii mele e doar o metaforă, chiar dacă e vorba şi de Herta Muller, mă refer la lipsa de performanţă a României intelectuale şi economice, nu la premiul Nobel în sine şi nu fac proces nimănui că nu-l ia (ar fi culmea)… Ce argumentez în carte e că nu luăm premiul Nobel pentru că mecanismul social care face ca meritul să se ridice la suprafaţă nu a reuşit niciodată să se dezvolte în România, societate organizată pe insule de interese, fără acea zonă de intersecţie unde să funcţioneze interesul public şi obiectivitatea, ce numeşte Habermas sfera publică, nu interesele pure si clientelismul. La noi există doar publicuri separate, partide, clanuri, găşti, unii care bocesc pe Sima şi alţii pe Cărtărescu, în universuri strict paralele. Nici o cale obiectivă de selecţie, dimpotrivă, doar bariere! Nu e de glumit că un om ca Sima controla Hotnews, că Voiculescu şi Vântu au plătit ani de zile stipendii la tot felul de aspiranţi Nobel… Dacă falsifici competiţia internă, nu poţi fi competitiv extern, asta e tot ! Se poate, desigur, întîmpla ca un savant sau scriitor român stabilit in străinătate să mai ia vreun Nobel, ca Palade, nu e nimic in neregulă cu românii, doar cu România. Dovadă ca e un proiect colectiv eşuat, si nu oamenii sint fără de merit, este că la ora asta cine are talente convertibile, de la film la stiinţă, se afirmă direct în Occident. Fără nici un fel de bani publici.
Bineînţeles, psihologii noştri de mahala ştiu, sînt eu frustrată. Cum Dumnezeu să nu fiu ? Au ieşit clasamentele pe anul acesta de la Banca Mondială, Bulgaria are o evoluţie semnificativă pozitivă la anticorupţie, România nu, oricîtă muncă plătită a pus DNA şi voluntară noi. Că nu poţi să te lupţi cu o societate întreagă, scriitori, brokeri, oameni politici, etc ! Ruanda, între timp, ne-a luat-o frumos înainte, pe baza clasamentului Doing Business, acela la care tot ţipam la Boc că scade, în frustrarea mea, deşi nu îmi afectează mie veniturile. Ruanda !!! Ce să mai spun de altele ? La cît inovează ţara noastră, ar trebui să fie la dimensiunea unui oraş de provincie german şi la cît produce ar trebui să aibă o populaţie jumătate cît a Bulgariei… Vă daţi seama ? Şi totuşi transformarea ei pare să fie doar obsesia privată a cîtorva dintre noi, cît alţii, mai serioşi, candidează la poziţii publice, premii, circumscripţii şi nu pot dormi că nu au elogii unanime prin presă…
Comentariile la textele Alinei Mungiu-Pippidi au fost desfiinţate la cererea autoarei şi vor fi reintroduse după alegerile din 2012. Puteţi comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteţi da o notă articolului mai jos.
