16.7 C
București
marți, 28 septembrie 2021

Acvilă încoronată

Luni, 11 iulie a.c. înscrie o nouă dată în istoria statalității românești. Președintele țării a promulgat proiectul prin care stema României se completează prin adăugarea, pe capul acvilei cu sceptru și buzdugan, a unei coroane.

Aparent, este vorba de o restaurare de bun-simț. După ce comunismul a alungat, odată cu regele și dinastia de pe tron, și coroana dintre simbolurile heraldice ale stemei oficiale, statul democrat repune în drepturi acest element sugestiv. Numai aparent însă, căci țara în care trăim rămâne pe mai departe o republică, iar președintele continuă să fie vârful ierarhiei sale oficiale.

După expunerea de motive a legii, prezenţa coroanei pe stema României este un simbol al „independenţei, suveranităţii şi unităţii statului“. Nu este rău că se reafirmă, chiar și așa, aceste ele-mente ale statalității noastre mo-derne, dar nu cumva această susținere are unele baze șubrede? Nu vreau să mă refer la actuala subminare de facto a unității noastre statale, pe care o poate observa oricine încearcă să ajungă, să zicem, din Botoșani la… Sighet ori de la Caransebeș la… Iași. Aici performanțele actuale de pe calea ferată au dat ceasul contemporan înapoi cu mult, datorită proastei întrețineri a drumului de fier, restricțiilor de viteză și, ca o consecință, a marilor întârzieri înregistrate cotidian. Din păcate, la aproape un secol de la unirea întregitoare de la 1 decembrie 1918, unificarea noastră teritorială, măcar în marginile țării postbelice (nu pomenesc de România Mare, după cum se poate observa), nu s-a înfăptuit până la capăt.

Există sate, orașe, comunități mai mult sau mai puțin izolate. Nu cred că la asta se gândea Ferdinand Întregitorul și nu spre asta năzuise cel care, venind de pe câmpul de luptă de la Plevna, se încorona cu o coroană de oțel.

Se va spune că asta înțeleg administrația și politica românească prin… unitate în diversitate și că nu încearcă decât să țină, în acest fel, pasul cu Evropa. Mă rog, să ne prefacem imuni la o asemenea viclenie. De fapt, știm ce este: parte corupție, parte incompetență. Unde e fărâmițare, acolo și baroniile se exercită mai cu spor, de când e lumea…

Dar independența? Din câte știu, ea este relativă într-o lume globală, a interacțiunilor și a interdependențelor. Cum altfel ar putea să fie, de vreme ce am cedat, la intrarea în Uniunea Europeană, o parte din atributele suveranității noas-tre pentru a beneficia de punerea lor în comun cu ale celorlalte națiuni implicate în vastul proiect. Eu zic că a fost o decizie înțeleaptă, chiar dacă alții sunt de părere că, renunțând la idealul autarhic ceaușist, am adus oarece atingere pretenției noastre de a fi niște robinsoni crusoe ai Răsăritului european. Indiferent însă cum judecăm acest act politic, el s-a produs, și nu ne putem face că nu știm asta. În niciun caz în documentele oficiale și de la cele mai înalte tribune ale națiunii.

Dar, poate că simbolurile nu trebuie „percheziționate“ ca la poliție. Sensul lor n-o fi fiind să corespundă exact și întru totul, punctual, dezvoltărilor actuale, ci să orienteze într-un sens mai larg, ducând într-o anume direcție. Mie, care iubesc și istoria, și poezia, îmi place să văd profilurile desfășurate ale fiarelor „heralde“ pe care le pomenește, într-un poem de excepție, Șerban Foarță, adre-sându-li-se după cum urmează: „Vouă, celor din cronici, pecetii și herburi/ fiarelor nepăscătoare de ierburi,/ nepăsătoare de carne de fiară,/ neumbrite de nour,/ nearse de soare:/ Pajură, bour,/ cu schiptru și tiară,/ mă rog să vă iviți…“ Astăzi acvila românească își primește înapoi coroana, promițând, dincolo de evidențele momentului, independență, suveranitate și unitate. Ea sare deci, din nou, la un rang pierdut odinioară și este bine că își regăsește strălucirea regală chiar și într-o societate rămasă fără cap încoronat pe tron.

Mie, spun drept, mi-ar plăcea dacă din atitudinea regală a acvilei noastre s-ar desprinde un pic de demnitate, onoare și maiestate, fie ea și republicană, nu necesarmente monarhică. Avem nevoie de așa ceva ca de aer, este vremea ca politica românească să se facă nu doar în numele românilor, ci și pentru români, iar retorica ei gestuală și rituală să aducă acest aer, un pic rarefiat, dar select, care să îmbie la respect pe toți partenerii noștri de dialog și de pro-iecte; eventual, chiar și pe adversarii loiali și respectabili, ei înșiși.

Cine știe dacă fiarele din recuzita bestiarelor fantastice medievale, care umplu, cu semnele lor zodiacale, stemele aristocrațiilor legitime ale lumii vechi și, într-o anume descendență, și pe cele ale statelor mai noi, nu pot influența îndreptările de coloană vertebrală ale națiunilor, aducându-le sub ceruri mai favorabile…

Nu ascund că asocierea între acvila încoronată și regimul nostru republican mă trimite în trecut – nu degeaba menționam mai sus istoria – la faimosul proiect de esență liberalizantă pentru o republică „aristo-dimocraticească“. Proiectul atribuit logofătului moldovean Dimitrie Sturza datează din 1802 și formula lui dă o imagine asupra a ceea ce noua heraldică românească este chemată astăzi să exprime: ceva egalitate, dar nu pentru căței, vorba fabulistului. Nici astăzi formula nu rămâne golită de sens și chiar te întrebi cum le potrivește muza Clio pe toate așa de iscusit (și nu fără umor). Căci mai zilele trecute aflam că principesa Margareta a devenit persoană de interes public românesc și că republica a adoptat-o de fiică bună.

Ceea ce iarăși mă duce, și pe mine, ca și pe alții, cu gândul la caracterul struțocamilar al acvilei noastre regale, deși republicane.

Ultima oră
Pe aceeași temă