Botezul presei americane: Ciuca, Cuica,Cucia. Ce s-a întâmplat? Presa de referință din lume a ajuns ieri ciuca bătăilor de joc. Încercând să laude programul de ideologizare eco a elevilor, propus de Klaus Iohannis, celebra agenție de presă Associated Press, sub semnătura lui Stephen McGrath, l-a numit Cuica pe premierul României, Nicolae Ciucă, iar „Washington Post” l-a transformat în Cucia.
Nu e pentru prima oară când mult lăudata poartă nu e decât o piesă din jocul “Hai să schimbăm lumea!” De dragul schimbării. Pe vremea când mă instruiam în jurnalismul profesionist la “Washington Post,” eram siderat de cât de obsedante erau titlurile pe topicul “management of change.” Iată că după treizeci de ani, regresul instituțiilor mondiale de referință este evident. Nouă, celor din lumea nouă, ni se țineau cursuri întregi despre cât de important e să respecți numele, să le pronunți corect și să ai grijă de titulatura respectivului individ.
citește și: Noua distopie agricolă europeană: Farm to fork
Programul meu de fellowship de la Washington Post. Sau cum am stat la masă cu zeii presei
Țin minte că publisherul, Donald Graham, mă simpatiza foarte mult. Mama mă bătea la cap să rămân în SUA. L-am întrebat ce aș putea face. Mi-a spus pentru că le place de stilul meu, vor aplica pentru viza mea de muncă, dar nu e etic să nu mă întorc în țara mea. Celebrul Donald mi-a arătat cușca lui de sticlă. O vezi? Mi-a arătat-o el. Dacă decizi să rămâi, te putem angaja la început ca ajutor de fotoreporter. În biroul meu, vei putea ajunge peste 30 de ani. I-am replicat că acasă mă așteaptă directorul “României libere” să mă pună redactor șef. Sunt prea multe etape de trecut în civilizația presei americane. Și m-am întors. Nu cu gândul revederii, ci al aplicării principiilor învățate.
citește și: Cine a finanțat “protestele spontane” din Kazahstan?
Dar dacă am reușit ceva e să conving conducerea celebrei publicații să demareze o investigație, pe care intenționam să o fac eu. Să trec ilegal frontiera dintre Polonia și Germania, împreună cu o serie de călăuze din România. Asta se întâmpla prin 1993. Cetățenii est-europeni primeau greu viză.
În urma investigației făcută de o echipă de șase reporteri, rețeaua călăuzelor a fost dezvăluită, iar ministrul de interne german a fost demis. Sigur că dacă scriam în „România liberă” ancheta, nu aș fi avut așa un rezultat.
Când țărăniștii voiau să mă pună șef la Rompres, am zis că nu mi-s pregătit
Dinspre celălalt trust de presă, Associated Press era o legendă. Acum îl botează Cuică pe premier. Prin anii ’90, Alison Mutler, actualul șef al agenției de la București, era o fâșneață de om. Un spiriduș. Lucra la UPI, agenția de știri a Marii Britanii. A reușit cel puțin două miracole: unul să-i smulgă lui Ion Iliescu declarația că el a chemat minerii și al doilea: că la vizita Regelui Mihai de Paști, din aprilie 1992, vor fi pe străzile Bucureștiului peste un milion de oameni. CNN a preluat cu atributul “probabil.” Iată că și Alison s-a pierdut cu firea în turbionul informațiilor nemestecate și necorectate.
Prin 1997, țărăniștii m-au propus șef la Rompres. Am zis că nu sunt pregătit. La fel, am răspuns și la poziția de șef al Televiziunii. Gabriel Țepelea mi-a replicat că dacă nu accept, atunci Cotroceniul va pune un agreat de ei. Și așa a ajuns Alina Mungiu-Pippidi.
Mic de statură, nu mi-au plăcut niciodată pălăriile mari.
Botezul presei americane: Ciuca, Cuica, Cucia
Revenind la ciuca bătăilor, greșeala marca “Washington Post,” sesizată de vigilenta mea prietenă veche Manuela Catrina, e de fapt o rostogolire a crimei de lesmajestate a corespondentului APP. Doar că la agenția de presă era Cucia (numele premierului român), iar în “Washington Post” a apărut, conform facsimilului de mai sus, Cuica, o nouă schimbare.
Deh, mult lăudata presă mainstream. Pentru care plătesc lunar peste o sută de dolari. Sigur că nouă, jurnaliștilor onorați cu “lei tramvai”, nu ni se iartă nimic. Oricând apare iepurele vigilenței de după intersecția străzii Facebook, colț cu Frustrarea.
Oameni care n-au sădit un pom, mă critică de ce îl îmbrac în pixeli pe președintele nostru Klaus Iohannis când plantează o pădure. Haterii sunt la tot pasul.
Un hater mi-a replicat odată: “ce, bă, milogule, tu ai bani de abonament pentru NYT?”
Am tradus odată un articol din New York Times. Un intrus de pe net m-a apostrofat că mi-s ciumeg și n-am tradus corect. I-am cerut frumos un print-screen. Mi-a replicat, în forma acută a urii de pe internet: “ce, bă, milogule, tu ai bani de abonament pentru NYT?” Ăștia sunt genul de lătrători, duși cu capul de propaganda neomarxistă. Ineptocrația dă clasă. A ajuns cal de rasă, într-un spațiu care, vorba lui Umberto Eco, orice prost ajunge înțelept. Ceva de gen.
Nu cumperi ziarul, dar critici profesionalismul. Mama mea avea o vorbă: „tot ce e gratis e prost”
Sigur că mai există un aspect. Se zice că presa românească a decăzut. Există mulți critici. Și îmi asum. Au dreptate. Dar mă întreb de ce nu a prins în România “pay per view?” De ce presa tipărită nu se mai găsește în chioșcuri? Simplu. Pentru că românii vor să primească moca. Adică, informații pe gratis. Aceiași compatrioți plătesc unsprezece euro pe lună pentru Netlfix.
Culmea ipocriziei mi-a răbufnit odată de la un mare fan al lui Iohannis. M-a criticat că sunt nedrept cu feblețea sa. L-am întrebat dacă a citit argumentele mele. Mi-a ripostat sec: “nu dau click pe articolul tău, ca să nu-ți bag bani de la Google în buzunar.” Pentru cei care nu știu, există multe anunțuri distribuite de Google. Publicațiile au un cont pe Adsense. La o lună se face raportul de utilizatori și despre cei care au vizionat produsul publicitar. La un milion de accesări, presa primește cam 1.200 de Euro pe lună, de cinci ori mai puțin decât face Smiley pe Youtoube.
Am spus-o și o repet mereu. Presa are chipul și asemănarea societății. Vă mai mirați că nu există instrumente de comparare a parlamentarilor din anii ’90 cu cei de acum? V-ați imaginat că un șofer să ajungă șef la infrastructura feroviară? Sau că un medic, fără liberă practică, să fie influencer pe cauza vaccinării? Că un troglodit, fără a-și termina liceul, ajunge în topul audienței Tik-tok?
Uraaa! Avem și o „presă ca afară”
„Vrem o țară că afară!” Sloganul tefeliștilor prinde forme de viață. Avem în România o presă ca afară. Dacă ați citi editorialele din presa mainstream americană v-ați cruci câtă vulgaritate și agresivitate poate exista în scrisul greilor lumii.
Mai are sens să mai povestim că marile condeie au fost date afară pentru că nu aveau viziuni corecte politic?
Spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești! O spun cam țâfnos. Și nervos, un pic. Tocmai eu, cel care am învățat de la Octavian Paler că înainte de a judeca lumea, mă judec pe mine.
Tocmai am descoperit o greșeală în textul de față. Dar nu o mai corectez. Vin haterii pe online și-mi fac cuviincioasa corectură.
Vocile lumii
Alison Mutler
jurnalistă
Alison Mutler este o jurnalistă britanică cu 30 de ani de experiență. A debutat în timpul Revoluției anti-comuniste din România pentru postul de televiziune britanic ITV. După căderea comunismului, s-a mutat în România și a lucrat ca freelancer pentru Daily Telegraph, BBC și UPI. A urmat o perioadă de 25 de ani în funcția de corespondent-șef pentru agenția de presă The Associated Press, relatând despre România, Moldova și ocazional despre Bulgaria. Mai colaborează cu Radio Europa Liberă, Coda Story și Euronews, notează universul.net
