Festivalul Naţional de Teatru, care va începe pe 26 octombrie, are ambiţia de a aduna cele mai importante montări ale stagiunii trecute şi nu numai. Printre acestea se numără şi grandioasa montare a directorului de scenă Victor Ioan Frunză, „Îngeri în America”, care se va juca pe 27 şi 28 octombrie.
Un spectacol serial, în două episoade, pornind de la faimosul text al lui Tony Kushner, text care a stat şi la baza miniseriei TV cu acelaşi nume în care jucau, printre alţii, Meryl Streep, Al Pacino şi Emma Thompson. Transpunerea scenică a unei astfel de epopei moderne a fost o misiune extrem de dificilă, iar despre drumul parcurs de artişti de la textul lui Kushner la spectacolul de pe scena Teatrului Metropolis am vorbit şi noi cu regizorul Victor Ioan Frunză şi cu scenografa Adriana Grand.
Victor, vorbeşte-ne puţin despre ideea aceasta inedită de a face un serial teatral.
Victor Ioan Frunză: Textul lui Tony Kushner e format din două piese: „Sfârşitul lumii e aproape” şi „Perestroika”. Publicul le poate vedea în două seri consecutive. Cele două episoade din „Îngeri în America” pot fi privite şi împreună şi separat. Sunt două piese distincte, prima a apărută în 1993 şi s-a jucat ca atare, cea de-a doua în 1994. Nu e important dacă s-a mai făcut sau nu aşa ceva, dar pot să spun că este totuşi prima oară în România când aceste texte sunt puse în scenă în integralitatea lor.
Adriana, care au fost problemele de care te-ai lovit când a trebuit să faci decorul unui astfel de spectacol?
Adriana Grand: Problema cea mai mare a acestui tip de text, nu întâmplător a fost făcut film după el, este aceea că este gândit secvenţial. Sunt cel puţin şase-şapte scene care se petrec în acelaşi timp. Şi atunci, scenografic se pune problema: „Ce faci? Schimbi decorul? Nu-l schimbi?” În teatru, orice schimbare de decor produce o bulversare şi o întârziere, nu e ca în film. Soluţia care s-a decantat în timp a fost aceea de a găsi un spaţiu comun, dar în care să se creeze şi spaţiul propriu fiecărui personaj. Am optat pentru o sală de aşteptare pentru că multe scene se petrec în spital, altele pe aeroport. Şi atunci ne-am gândit că noi, oamenii, pe tot parcursul vieţii suntem, de fapt, într-o sală de aşteptare. Orice loc unde stai şi aştepţi să intri undeva îţi provoacă emoţii, speranţe sau temeri. Trăieşti cu teama că dincolo de uşa la care aştepţi se poate întâmpla ceva. Şi atunci te întrebi: „Să intri? Să nu intri? Nu e mai bine să fugi de acolo?”. Cu atât mai mult se întâmplă aşa când aştepţi, ca personajele din piesă, sfârşitul lumii.
Ce v-a tras la acest text?
V.I.F.: Faptul că e un text mare şi era timpul să se mai pună în scenă şi piese mari, bine scrise. Iar „Îngeri în America” a fost inclus în topul celor mai bune zece texte ale secolului XX.
Ce subiecte tratează ?
V.I.F.: Vorbeşte despre credinţă, despre dragoste, despre acceptarea aproapelui. Sigur că vorbeşte şi despre uriaşa tragedie legată de izbucnirea acelei boli teribile, SIDA, despre care nimeni nu ştia de unde vine şi care a secerat atâtea vieţi, dar nu se opreşte aici. Ar fi fost doar un text didactico-moralizator şi atât. Această piesă îţi oferă o perspectivă asupra vieţii şi asupra morţii, o perspectivă luminoasă. Este şi o privire atentă asupra unei epoci întregi pentru că acţiunea debutează în 1985 şi se încheie în 1990.
Unii cârtitori ar spune că e doar o poveste despre homosexuali.
V.I.F.: Ea este o piesă cu şi despre homosexuali. Dar, dincolo de asta, am descoperit că acest text este în mare măsură şi unul religios.
În ce constă dimensiunea mistică a piesei?
V.I.F.: Încă din titlu, ni se vorbeşte de îngeri care chiar apar. Dar nu unde te-ai aştepta, ci în lumea marginalilor, în suburbiile sărace. Pentru că doar acolo mai există oameni care mai cred în îngeri. Textul vorbeşte despre un Dumnezeu supărat pe lume şi despre nişte îngeri bolnavi. Ei coboară din icoanele de pe pereţii bisericilor şi se mută-n suburbie.
Adriana, bănuiesc că ai fost fericită să lucrezi la un spectacol despre îngeri. Ştiu că intră în domeniul tău de expertiză.
Adriana Grand: Ce să spun? Îmi plac îngerii. Mi se par nişte fiinţe minunate pentru că pot îmbrăca mai multe feţe. Nu ştiu exact de unde-mi vine nebunia asta cu îngerii, cert este că nu mă pot abţine să nu bag în spectacole măcar câte o aripă, cât de mică, acolo. De aceea şi prima mea expoziţie de pictură a purtat numele „Îngeri industriali”. Sigur, noi ni-i dorim pe îngeri aproape ca să nu fim singuri, să ne protejeze şi ni-i imaginăm altfel, dar nu cu totul altfel decât noi. Pentru mine, îngerul e un amestec de ironie şi sublim.
Cum e îngerul din spectacolul vostru?
A.G.: Eu iubesc îngerii şi mi-aş dori foarte tare să văd unul real, ceea ce-şi doreşte şi unul dintre personajele piesei, dar de data asta textul m-a copleşit. Într-adevăr, problema cea mai mare din tot spectacolul a fost cum facem să apară îngerul. În film e simplu, îi pui aripi, îl pui să zboare în toate direcţiile şi gata. Dar cum faci asta în teatru? Cu atât mai mult cu cât scena de la Metropolis e mică, nu are pod, nu are degajamente. Nu poate coborî nimic de sus. Am avut foarte multe variante de înger, am şi încercat o parte dintre ele. Trebuia în primul rând creat fiorul de magie, de apariţie a unei fiinţe supranaturale, dar era important să-i păstrăm şi caracterul uman, era inevitabil. Oamenii au o reprezentare destul de clară a îngerului. Să recunoaştem că vrem totuşi să vedem, măcar o dată, un înger cu aripi de pene. Vrem să vedem o fiinţă şi frumoasă, şi periculoasă în acelaşi timp. Aşa că noi am optat pentru o soluţie uşor ironică, poate şi puţin tristă, şi am considerat că îngerul are apariţii diverse, în momente şi-n forme diverse. 
