Comunicatul Institutului Naţional de Statistică, cuprinzând primele rezultate (provizorii) ale recensământului efectuat în toamna anului trecut, a produs multe comentarii. Discuţiile au durat o zi, după care scena „breaking news-urilor” a fost ocupată de alte evenimente. Realităţile demografice descrise în tabelele INS ne vor afecta însă mult timp de-acum înainte, motiv pentru care voi mai zăbovi asupra lor.
Aşadar, nu suntem 21,4 milioane, aşa cum sunau ultimele date INS (1 iulie 2010), ci 19 milioane. Diferenţa de 2,4 milioane nu se explică printr-o scădere bruscă a populaţiei, în cele 15 luni scurse între cele două date, ci prin diferenţa de metodologie prin care au fost obţinute cele două valori. Datele de statistică publicate periodic de INS se bazează pe cumularea modificărilor din statistica civilă (certificate de naştere şi deces, schimbări de domiciliu) aplicate populaţiei înregistrate la ultimul recensământ (2002). Datele de recensământ se bazează pe înregistrarea persoanelor efectiv prezente la data recensământului. Dacă în privinţa naşterilor şi a deceselor (mişcarea naturală) informaţiile statisticii civile sunt relativ precise, ele sunt total nesatisfăcătoare când e vorba despre schimbările de domiciliu: numeroşi oameni locuiesc în altă localitate decât cea înscrisă în cartea de identitate, fără a se înregistra la Evidenţa Populaţiei, şi cu atât mai puţini anunţă respectivul oficiu atunci când se stabilesc în străinătate. Aşadar, cele 2,4 milioane reprezintă, în linii mari, dimensiunile fenomenului de emigrare a românilor din ultimii 9 ani. (Nu sunt incluse persoanele care se află la muncă în străinătate pentru perioade mai mici de 12 luni.)
Dacă parcurgem lista judeţelor în care diferenţele dintre datele statisticii curente şi cele de la recensământ sunt, procentual, cele mai mari (între 19% şi 17%), găsim, în ordine: Neamţ, Bacău, Tulcea, Vrancea, Galaţi, Vaslui. Recunoaştem judeţele cunoscute drept cele mai sărace, în care motivele de emigrare sunt în consecinţă cele mai puternice. Asta confirmă ipoteza conform căreia diferenţa de 2,4 milioane se explică, în cea mai mare parte, prin emigraţie. Efectele sociale şi economice ale descreşterii populaţiei sunt multiple. Dacă ne referim strict la indicatorii economici, constatăm că unii se vor îmbunătăţi. De exemplu, aceeaşi valoare a produsului intern brut raportată la 19 milioane, în loc de 21,4, va duce la un PIB pe locuitor cu 11% mai mare, ceea ce ne va „sălta” puţin în clasamentul FMI. La fel se va întâmpla cu calculul numărului medicilor la 1.000 de locuitori, al consumului de apă caldă etc. Ceea ce nu înseamnă că o vom duce mai bine decât înainte de publicarea datelor recensământului.
Vestea cea mai proastă a recensământului va veni o dată cu publicarea structurii pe grupe de vârstă a populaţiei. Pentru că se ştie că marea majoritate a emigranţilor fac parte din populaţia activă (20-45 ani), este previzibil că ponderea acesteia în totalul populaţiei va scădea dramatic. Dacă până acum contam pe 34 de vârstnici (peste 60 de ani) la 100 de persoane adulte, este posibil să constatăm că avem, de fapt, spre 50 de vârstnici la 100 de adulţi, ceea ce face total nesustenabil actualul sistem de pensii, cu toate limitările aduse valorii formulelor de calcul al cuantumului pensiilor.
Guvernanţii s-au bucurat ani la rând de banii trimişi în ţară de „căpşunari” şi au încurajat emigrarea (în felul acesta s-au menţinut cotele mici ale şomajului). Acum acest aport a scăzut, pe de o parte pentru că oamenii câştigă mai puţin, pe de alta pentru că între timp şi-au adus la ei familiile, deci nu mai au cui să trimită bani în ţară. Mai grav e că, în măsura în care românii lucrează legal în străinătate, ei cotizează la fondurile de pensii din ţările respective. La fel se întâmplă cu contribuţiile la asigurările de sănătate, de şomaj etc., ceea ce înseamnă că în ţară vor fi tot mai puţini bani pentru pensii şi sănătate. Din păcate, lucrurile nu se mai pot schimba pe termen scurt şi mediu. Dimpotrivă. Chiar dacă s-ar adopta acum măsuri eficiente de creştere a natalităţii, asta ar însemna, în următorii douăzeci de ani, o înrăutăţire a raportului de dependenţă, prin creşterea populaţiei tinere inactive economic. În prezent, politica demografică ar trebui îndreptată prioritar spre reducerea şi, eventual, schimbarea de sens a fluxurilor de migraţie. 
Mircea Kivu este sociolog
