Anxietatea oamenilor a crescut din cauza estimării sfârşitului lumii în calendarul Maya: 21 decembrie 2012. Uitaţi însă de ameninţările din partea omului – catalizatorul pentru apocalipsă va veni din spaţiu, avertizează astronomul Chris Impey, în ziarul britanic The Independent, monitorizat de Agerpres.
Ce fel de catastrofă va duce la sfârşitul lumii? Unii astronomi lansează ipoteza unui impact cauzat de stânci rătăcitoare din Centura de Asteroizi, care călătoresc pe orbite eliptice mari, în norul unei comete. În fiecare secol un meteorit de 10 metri cade pe Pământ cu forţa unui dispozitiv nuclear de mici dimensiuni. Tunguska a fost ultimul loc, în 1908, şi a fost un pur noroc că acest meteorit a aterizat într-o zonă nelocuită din Siberia.
Aproximativ la fiecare 100.000 de ani, un ‘proiectil cosmic’ dezlănţuie o putere egală cu arsenale nucleare din lume. Rezultatul este devastarea pe o suprafaţă de mărimea Angliei, valuri de maree în întreaga lume (dacă impactul este în ocean) şi praf în atmosferă suficient pentru a obtura Soarele şi a distruge vegetaţia. Trilioane de tone de rocă răcită vaporizată provoacă o răcire drastică şi distrugerea lanţului alimentar bazat pe fotosinteză. Există dovezi puternice că acest lucru s-a întâmplat în urmă cu 65 milioane ani în urmă.
100 milioane ani sună ca un tampon de siguranţă, dar următorul impact s-ar putea întâmpla în orice moment. Totuşi, acest pericol poate fi scos de pe lista de îngrijorări – astronomii acoperă domeniul. O reţea de telescoape terestre scanează cerul pentru a găsi bucăţi de meteoriţi mai mari de câteva sute de metri. O strategie mai inteligentă constă în a trimite o navă spaţială alături de o astfel de bucată şi a o ‘remorca’ pe o traiectorie uşor diferită.
Când stele masive îşi epuizează combustibilul nuclear, rezultatul este o explozie titanică numită o supernova. Steaua muribundă iradiază o galaxie întreagă şi emite particule de mare energie, care pot distruge stratul de ozon de pe o planetă ca Pământul dacă se produce la o distanţă de 30 de ani lumină. Dispariţia de proporţii a unor mamifere mari din America de Nord, cu 41.000 ani în urmă, a fost legată de o supernova, şi alte câteva mini-extincţii pot fi corelate cu cataclismul unei morţi stelare.
O supernova este însă o petardă mică în comparaţie cu o hypernova. În acest caz dramatic şi rar, colapsul violent al unei stele masive aruncă jeturi de gaze şi de particule de mare energie cu aproape viteza luminii şi pentru câteva momente trimite în întregul univers raze gamma. Dacă o hypernova colapsează la o mie de ani lumină distanţă, iar Pământul se află în conul îngust de radiaţii de mare energie, vom experimenta o conflagraţie globală imediată.
La o scară de timp mai lungă, atenţia se îndreaptă spre Soare. Acesta se află la jumătatea perioadei de conversie a sa de la hidrogen la heliu. În aproximativ 5 miliarde de ani, flacăra sa se va stinge. Anvelopa difuză a Soarelui va devora Pământul şi-l va transforma într-o zgură lipsită de viaţă. Aceasta este moartea prin incinerare stelară. Soarele arde mai mult deoarece îmbătrâneşte şi în 500 milioane de ani o versiune turbo a încălzirii globale va transforma Pământul într-un deşert global.
Acest lucru ne acordă însă o mulţime de timp pentru a găsi o ‘proprietate imobiliară’ mai bună. Titan arată promiţător. Are azot – trebuie doar să se adauge oxigen şi va deveni a doua noastră casă. Oamenii de ştiinţă au un plan: să aducă în mod deliberat un asteroid aproape şi să transfere energie pentru Pământ, trimiţându-l astfel mai departe de Soare şi migrând pe o orbită mai primitoare.
Cu 15 ani în urmă, s-a descoperit că expansiunea cosmică devine mai rapidă. Cauza este energia întunecată – o manifestare a vidului pur al spaţiului care are un efect opus gravităţii: respinge, mai degrabă decât atrage. Dacă energia întunecată creşte, universul se va dezintegra în aproximativ 20 miliarde de ani, într-un crescendo numit ‘Marea disoluţie’. Mai întâi galaxiile, apoi stelele şi în cele din urmă atomii vor fi distruşi de energia întunecată. Nimic nu poate supravieţui, este sfârşitul.
În absenţa Marii disoluţii, acceleraţia cosmică va îndepărta constant galaxiile de la vedere. După 100 de miliarde de ani, majoritatea galaxiilor se vor depărta mai rapid decât viteza luminii, lăsând imagini finale îngheţate despre marginea orizontului nostru ca frontiera unei găuri negre.
În circa 1015 ani, planetele se vor desprinde de stelele lor moarte şi vor pluti prin spaţiul interstelar, iar în circa 1019 ani, stelele se vor desprinde de galaxii şi vor pluti în spaţiul intergalactic.
Degradarea protonilor anunţă o fază finală de dezintegrare în univers, când totul se prăbuşeşte. Sfârşitul va fi evaporarea lentă a găurilor negre printr-un proces numit ‘radiaţia Hawking’, pe scara de timp de neconceput de 1098 ani.
Parcă îţi imaginezi ultimii locuitori ai universului înghesuiţi în jurul unor raze gamma de la ultima gaură neagră, spunând poveşti despre timp: a fost distractiv pe când timpul părea nesfârşit.
