În decembrie 1989, o profesoară din Cluj, cu aspect fragil și cu voce plină de sfială, devenea simbolul unei întregi națiuni. Milioane de români cunoșteau numele Doinei Cornea din transmisiile Europei Libere sau ale BBC, însă puțini îi cunoșteau chipul. Doina Cornea, unul dintre puținii români care au avut curajul să se ridice pe față împotriva comunismului, era ținută în casă, sub supravegherea Securității.
În decembrie 1989, luptătoarea anticomunistă din Cluj și-a dat seama din primul moment că Revoluția riscă să fie confiscată de comuniștii lui Ion Iliescu. Cu luciditate, Doina Cornea a militat încă din momentul zero pentru democrație parlamentară, pentru revenirea la monarhie constituțională, pentru toleranță etnică și religioasă. Vocea sa încurca planurile clicii cocoțate la vârful puterii, astfel că asupra Doinei Cornea s-a revărsat un adevărat fluviu de calomnii și de minciuni. După tactica folosită și în prezent, când cei care dirijează propaganda îi acuză pe intelectualii nealiniați că ar fi vânduți lui Soros, Doina Cornea a fost, la rândul ei, acuzată că este aservită Occidentului și că vrea să vândă Transilvania ungurilor. Profesoara din Cluj a rezistat și acestei încercări. Alături de ea au fost personalități precum Regele Mihai I, Corneliu Coposu sau Ion Rațiu, care, la rândul lor, au devenit ținte ale propagandei neobolșevice. Însă liderii lumii libere știau adevărul. Doina Cornea a fost decorată, pentru curajul său fantastic, de către Papa Ioan-Paul al II-lea, azi sfânt al Bisericii Catolice. De asemenea, Franța a decorat-o de două ori cu Legiunea de Onoare, o dată în grad de Ofițer, iar apoi în grad de Comandor, iar Regele Mihai I i-a oferit Crucea Casei Regale a României.
Acum, Doina Cornea trece, la 87 de ani, printr-o mare suferință personală: moartea fiicei sale Ariadna este încă o cicatrice proaspătă. Însă acesta este și un timp al recuperării memoriei. Istoricul clujean Cornel Jurju a scris o carte care va fi publicată în curând și care este bazată pe un interviu-fluviu mai vechi pe care i l-a acordat Doina Cornea și care a rămas nepublicat până acum.
Am ales, cu acordul istoricului Cornel Jurju, câteva fragmente din această viitoare carte, pe care le publicăm pentru a arăta modul în care s-a petrecut Revoluția de la Cluj, așa cum a fost trăită ea de curajoasa luptătoare anticomunistă.
De la rușine la mândrie
”Îmi era foarte ruşine, după ce a izbucnit la Timişoara … Dar credeam că e ca şi la Braşov. Adică se va înăbuşi în sânge, cu represalii şi tot regimul ăsta va rămâne. Asta era viziunea mea. Absolut greşită, dar asta a fost. Dar îmi era tare ruşine că nu ne solidarizăm cu Timişoara. Ştiu că venea fiul meu zilnic, în zilele alea pe la noi, şi el murea de ruşine. Vorbeam că: „Nu facem nimica! Dar cum? Dar cu cine?”.
Şi atuncea ruşinea fiului meu şi a mea a fost că noi nu facem nimica, Clujul. Stăm aşa şi ne uităm la ei cum mor. Că „Europa Liberă” dădea cifrele umflate. Dar, totuşi, spiritele erau pregătite în oraşul ăsta ca să iasă. Călin (n.r. – revoluționarul Călin Nemeș), Matiş (n.r. artistul plastic Lucian Matiș, împușcat la Revoluție), grupul din centru, muncitorii de la CUG, mănăşturenii. Dar nici ei n-au ieşit [mai repede – n.n.]. Fiul meu fusese reangajat cu două săptămâni înainte la CUG. A fost nevoie de un mic impuls care să vină de undeva, atât a trebuit. Era scânteia, pe urmă s-au dezlănţuit”, își amintește Doina Cornea. Deși regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est se zguduiau din temelii, Securitatea continua să fie la fel de brutală. ”Chiar în luna mai [1989 – n.n.] a fost groaznic, atunci când am fost bătută. Când veneau străinii în ţară şi treceau prin Cluj, eram cel mai păzită. Dar eu nu ştiam de ce, eu nu aveam nici un contact. Nu ştiam ce se întâmplă, de uneori sunt atâta de duri şi mobilizează aicea trupe. Habar nu aveam! Numai după aceea aflam de la „Europa Liberă” ce s-a întâmplat cu mine”.
Doar în 21 decembrie 1989, au dispărut securiștii de la poarta Doinei Cornea, de pe strada Alba Iulia. ”Tin-Tin, fiul meu, venise pe la 4.30-5.00, după manifestaţia aceea [şi mi-a spus – n.n.]: „Nu cumva să ieşi din casă! Eu mă duc acuma acasă să-i liniştesc pe copii şi pe Liana”. De dimineaţă plecase şi cum îl ştiau aşa mai… se gândea că poate sunt îngrijoraţi. Eu stăteam aşa, aşteptam. Era o linişteee… Era ceva în aer. Vă aduceţi aminte? Era ceva deosebit în aer. Nu era ca altădată. De dimineaţă am simţit că totul e altfel. Aerul era atât de blând, era o căldură care te mângâia, te pătrundea, parcă mirosea şi a ceva ameninţare. Era ca liniştea înaintea unei furtuni. Zău, aşa am perceput de dimineaţă ziua aceasta.
V-am spus cu soldaţii? De aia mi-s dragi. Armata mie mi-e dragă că e formată în mare parte din oameni simpli, din oameni curaţi, nu securişti unşi cu toate unsorile. Clujul era în stare de asediu, aproape. Şi m-am dus la telefoane, că era ziua mea de telefoane, pe la 11, joi. N-a vrut să mă lase miliţianul. A venit securistul după mine, Herţea, ăla înalt, căpitanul. Şi m-a prins de mână jos în colţ, la (n.n – strada) Aviator Bădescu: „N-ai voie să te duci! Înapoi!”. Miliţianul iarăşi, dar eu am luat-o la goană când mi-a spus: „N-ai voie să pleci!”. Şi am luat-o la goană. El, probabil, nu ştia ce să facă, să fugă după mine, să-şi părăsească postul sau să stea aicea. M-a lăsat în plata Domnului. A fugit un pic după mine, pe urmă s-a întors la poartă şi eu am luat-o în jos. Herţea, în schimb, m-a prins de mână: „N-ai voie, du-te înapoi!”. Eu nu ştiu cum m-am smucit aşa. Mi-am desfăcut mâna şi i-am zis: „Să nu pui mâna pe mine că nu ştiu ce-ţi fac!”. El era de doi metri. Imediat am urlat ”Securistul!”, pentru că pe partea cealaltă erau doi-trei trecători. „Securistuuul! Securistul! Sunt Doina Cornea şi nu mă lasă să merg în oraş”. Şi a şters-o. Aşa făceau totdeauna. Asta era deja o metodă. Am folosit-o de multe ori după ce am văzut că merge. Era puţin penibil să zici: „Sunt Doina Cornea, uite securistul!”. Dar avea efect, că te lăsa în pace, se ducea, se băga sub o poartă.
Şi când treceam pe lângă soldaţi, erau patrule din ăstea… Da, erau vreo 8 în şir, nu chiar patrulă, nu ştiu cum îi zice când sunt mai mulţi. Şi făceam cu degetul. Că eu mergeam încolo şi ei veneau şi atuncea eu de la primul ziceam: „Trăiască Banatul!”. Şi se uitau zâmbind la mine. Vreo 4-5 patrule din astea am întâlnit, tuturor le-am făcut aşa: „Trăiască Banatul!” Şi degetul îl puneam pe haina lor militară, aşa de-a lungul. Se uitau zâmbind la mine, copiii ăia. Totdeauna am iubit armata că nu erau ca Securitatea. Am mai avut eu discuţii cu militarii, am mai luat în maşină la autostop. Şi înjurau şi ei la comunism în ultimii ani.
Pe urmă, am venit acasă. [A fost vizita fiului meu – n.n.] care apoi a plecat. Şi deodată am auzit: „Jos Ceauşescu! Jos comunismul!” Am sărit repede, eram desculţă, numai în ciorapi. Chiar în pijama, că mă întinsesem aicea pe pat. Am ieşit aşa imediat, la poartă. Şi au început să scandeze şi numele meu. De fapt şi ăsta îl scandau. Cum să nu răspunzi? Dar eu ştiam, deja, ce s-a întâmplat în oraş. Ei nu ştiau, cei care au venit la mine. Nu ştiau ce fusese. Nu ştiu de unde s-au adunat aşa.
Au zis: ”Veniţi cu noi? Sigur că vin!” Şi m-am îmbrăcat. Cinci minute, am zis să aştepte. Între timp, miliţianul urla: „Ăstia mă linşează! Ăştia m-au abandonat!”. „Ăştia” erau când manifestanţii, când tovarăşii lui. Apoi a luat-o la fugă încolo. Deci, atuncea a dispărut miliţianul. Dar Securitatea era vigilentă. I-a arestat pe trei dintre cei care m-au readus acasă şi i-au bătut cumplit la Securitate în noaptea aceea, 21 spre 22”, spune Doina Cornea.
Ceasul victoriei
În ciuda faptului că Securitatea încerca să reprime Revoluția, tinerii din Cluj s-au solidarizat cu Doina Cornea. Semnalul a fost dat de copiii părintelui Matei Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu. Ana și Matei Boilă locuiau pe stradă cu Doina Cornea și trecuseră și ei prin chinurile Securității. Însă, în decembrie 1989, nimic nu putea să îi oprească. ”Noi am format o coloană de aicea. Erau şi foşti studenţi de-ai mei, erau copiii Boilă. S-au purtat extraordinar, copiii Boilă! Eu nu sunt de acord cu multe atitudini politice ale familiei Boilă, dar ce-i adevărat îi adevărat. Au fost peste tot, sub gloanţe. S-au purtat extraordinar copiii Boilă şi au chemat salvări, au dat telefoane pentru cei care au rămas pe acolo. Ce-i al lor îi al lor! Şi tatăl nu i-a oprit, i-a trimis. N-a spus staţi aicea la căldurică şi păziţi-vă pielea. Ce e frumos la un om trebuie spus.
Apoi am plecat [de aicea – n.n.], dar mie mi-a fost foarte frică, vă spun. Eu am instinctul conservării extrem de dezvoltat. Dârdâiam de frică că vor trage în noi. Dar, ca şi cu „Europa Liberă”, poţi să dai înapoi în astfel de situaţii? Nu se poate! Să fi ştiut că mor, că fac un infarct de frică şi tot m-aş fi dus. I-am mai domolit puţin, ne-am oprit la Teatru, apoi am trecut pe sub puştile soldaţilor care se aflau acolo unde era mai demult sediul partidului. Erau taburi şi soldaţi pe taburi cu puşti. Atunci am începu să strigăm: „Armata e cu noi!”.
O fetiţă, de vreo 10 ani… N-am vrut să stau nici în spate, m-am înfipt în primul rând. Am zis că sunt bătrână şi dacă se trage nu e mare pagubă. Pe urmă, totuşi, au trecut în faţă un rând de bărbaţi, nu m-au lăsat chiar în primul rând. Şi o fetiţă de 10 ani, lângă mine, îmi zice la un moment dat: „Nu vă fie frică doamnă!””, își amintește Doina Cornea. În ciuda faptului că la Cluj au murit oameni, totuși, comunismul s-a prăbușit. Doinea Cornea a fost invitată să facă parte din noua administrație. A demisionat rapid, pentru a nu cauționa cu autoritatea ei morală confiscarea puterii de către comunistul Ion Iliescu și clica sa. Astfel, Doina Cornea a plecat de la Putere și a intrat în Istorie.
