3 C
București
vineri, 21 ianuarie 2022
AcasăSportAtletismSERIAL RL. Istoricii de la Chișinău încearcă să recupereze memoria suferințelor îndurate...

SERIAL RL. Istoricii de la Chișinău încearcă să recupereze memoria suferințelor îndurate în anii terorii roșii. Mărturii cutremurătoare despre deportările staliniste

În timp ce locuitorii Republicii Moldova sunt în fața unei alegeri istorice și vor decide peste o săptămână dacă vor alege un președinte pro-rus sau unul pro-european, Rusia încearcă, la fel ca în România, ca, prin intermediul unor agenți de influență sau, pur și simplu, „idioți utili“, să promoveze teza prieteniei ruso-române sau cea care spune că Occidentul „decadent“ ar fi vinovat de toate relele din lume.

Propaganda rusească dispune de resurse uriașe. Împotriva ei se ridică demersul onest al istoricilor români de pe ambele maluri ale Prutului, care încearcă să recupereze memoria victimelor represiunii staliniste. Un demers absolut remarcabil este cel al echipei coordonate de Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru și Lidia Pădureac și concretizat în volumele publicate sub titlul „Românii în Gulag. Memorii, Mărturii, Documente“.

„România liberă“ a publicat episoade ample dedicate adevăratei istorii a relațiilor ruso-române, în care a citat mărturiile curemurătoare ale celor deportați în Siberia de către ruși. Acum, în acest episod care încheie seria de mărturii individuale, publicăm mărturia Ludmilei D. Cojocaru, care a fost unul dintre „motoarele“ proiectului de recuperare a memoriei.

Distinsa intelectuală din Basarabia afirmă, într-un text publicat la Chișinău în 2014, în volumul I din seria „Românii în Gulag“ că „Mărturiile victimelor represaliilor staliniste în RSS Moldovenească (1940-41, 1944-1949, 1951) sunt țesute din multă suferință și durere. Astăzi, puține dintre aceste amintiri mai pot fi salvate. Cu certitudine, cele înmănuncheate în volumul de față sunt doar câteva file din memoria neamului, dar sunt pasibile să coboare suficientă lumină asupra evenimentelor dramatice prin care au trecut basarabenii în perioada terorii bolșevice“. Ea afirmă că memoria a fost o amenințare serioasă pentru sovietici.

Dimensiunea traumatizantă a memoriei deportărilor

Ludmila D. Cojocaru a inventariat suferințele românilor basarabeni, pe care le-a clasificat în mai multe categorii. „Memoria deportărilor sta–liniste relevă experiențe traumatizante: calvarul unei călătorii «la capătul lumii», frica de a fi exterminați («vor face săpun din oasele lor», «vor fi aruncați în Volga»), frustrarea din cauza con-dițiilor inumane de transportare «la urșii albi», reticența din primele luni de exil a băștinașilor față de deportați («le-au spus că vin oameni care mănâncă oameni», «credeau că suntem ca niște maimuțe»), prestarea unor munci epuizante («pe tata aproape că nu-l vedeam»; «mama era la lucru, undeva pe Sârdaria, când a venit vremea să mă duc la școală»), subnutriţia cronică («fiecare număra câți cartofi pune în ceaun…»), precaritatea mijloacelor şi resurselor sanitare (barak, nare, ploșnițe, păduchi), lipsa apei și frigul din primii ani de exil («cartoful pentru ziua de mâne trebuia pus sub pernă, ca să nu înghețe…»), regimul de supraveghere continuă («ne păzeau tot timpul! Să nu fugim…»). Răvă—șirea acestor amintiri produce de fiecare dată suferință și durere, niciodată reușind a se cicatriza până la capăt («parcă s-au așezat toate, dar acum am răvășit aceste amintiri și iar sângerează»). 

Majoritatea mărturiilor se referă la procesul de implementare a politicilor de strămutare forțată a populației din RSSM în regiunile de est ale URSS ca la un timp și loc al traumei («eram în robie», «când ne-am întors din exilul acela…»). Memoria locurilor deportării este articulată ca un spațiu trăit sub marca vieții cotidiene «ce memorează povestirile spuse și nespuse încă, ale raportului și confruntării dintre oameni și cadrele istorice și socio-culturale ale vieții lor». Locul de dislocare «pe vecie» a basarabenilor, deportați cu toată familia, așa cum erau în noaptea ridicării – doar cu hainele de pe ei («în cămășuici») – este relevat în mărturii ca un loc străin, neprietenos, necunoscut («surghiun», «siberii de gheață»). Geografia Uniunii Sovietice, a fost învățată pe viu, cu ochi de copii speriați printre gratiile ferestruicii vagonului de marfă («aceștia-s munții Ural», «am văzut Volga», «se zăreau cătune rusești», «am fost râul Irtîș»)“, mai scrie Ludmila D. Cojocaru. 

Primii ani de exil, în special prima iarnă, sunt redați ca perioada de intensitate maximă a traumei deportării, afirmă cercetătoarea din Chișinău. După anul 1953, anul morții lui Stalin, condițiile din Gulag au început să se schimbe. „Chiar dacă în anii ulteriori, dinaintea eliberării, după ce reușesc – cu prețul unor eforturi supraomenești! – să-și pună pe picioare gospodării și familii, percepția timpului și locului deportării lasă să se întrevadă frumusețea naturii și bunătatea băștinașilor («cât de bogat să fi fost eu, tot n-aș fi reușit sa văd așa frumusețe a naturii»; «erau oameni tare buni la suflet», «nu te trădau»), acestea răsună și azi în memorie cu plânsete, iz de vagon, sudalme rusești, bocete și, mai ales, cu rostirea sacadată, în limba rusă, a locului primei dislocări ca o adresă de închisoare pe viață“, mai povesteşte Ludmila D. Cojocaru.   

Represiunea, în cheie nesfârșită

O bună parte din așezările consemnate în topografia memoriei deportaților nu mai există în realitate, iar oamenii răpuși de teroarea bolșevică și rămași să zacă în pământul din preajma acestor așezări improvizate  rămân astăzi doar în memoria celor care i-au cunoscut, potrivit cercetătoarei din Basarabia. Organele sovietice de stat și administrare locală au depus eforturi sistematice pentru întreținerea sentimentului de condamnat prin efectuarea controalelor și intimidărilor sistematice. O altă dimensiune prin care se articulează trauma deportaților este stigmatul de „culac“/„chiabur“. Acesta era motivul invocat de autoritățile administrative pentru condamnarea „dușmanilor poporului“ în momentul ridicării. „Noțiunea chiabur era puțin folosită anterior în mediul basarabean, desemnând categoria țăranilor înstăriți care trudeau din zori și până în noapte pe ogoarele proprii, creșteau copii, cinsteau tradițiile neamului, cu demnitate și respect pentru limba și istoria neamului și cu credință în Dumnezeu.

În același timp, introducerea în discursul puterii sovietice a noțiunii culac producea confuzie și nedumerire printre localnici. Mărturiile culese pe teren relevă o evoluție dramatică a sensului acestui cuvânt în contextul ascensiunii puterii sovietice în RSSM. Propaganda sovietică schimbă radical sensul noțiunii din țăran înstărit în cel de exploatator, iar cuvântul culac ajunge să producă fiori de groază printre deportați. Denigrarea celor mai înstărite familii din sat și cultivarea atitudinii de dispreț social față de proprietatea privată era întreținută prin demonizarea sistematică a imaginii țăranilor basarabeni în presa timpului: cu fețe înrăite, de gen masculin, agresivi cu cei săraci, înrăiți pe mecanizarea muncii agricole. De curând, a fi culac însemna a avea trăsături inumane și slujea scopului de personificare a «dușmanului». În propaganda comunistă calificativul culac articulând formele «unei alterități absolute»“, scrie Ludmila D. Cojocaru.

„Penuria și mizeria vieții din deportare contrastează puternic cu imaginea păstrată cu sfințenie în memorie despre casa părintească și gospodăriile așezate cu har, dar rămase în voia sorții după ridicarea frunții satului. Chipul baștinei poate fi conturat în memoriile deportaților prin imaginea strugurilor de poamă desenați pe sugativele din caietele școlare, întruchipat în covorul din casa mare, luat cu ei în noaptea ridicării, prin urma lăsată de piciorul paharului cu vin pe ziarele în care veneau împachetate coletele din Moldova. Acest dor de acasă este autentificat prin numeroase fotografii cu imaginea casei din Basarabia trimise deportaților de cei rămași în sat (…) Memoria traumatizată a deportărilor staliniste este articulată și prin referințele nenumărate cu privire la regimul dublu de teroare: cel exercitat din partea reprezentanților comendaturii și cel aplicat prin vecinătatea directă a elementelor criminale, mai ales după eliberarea acestora în masă din instituțiile penitenciare, la scurt timp după moartea lui Stalin“, mai relatează Ludmila D. Cojocaru.   

O altă dimensiune prin care se articulează trauma de-portaților este stigmatul de «culac»/«chiabur». Acesta era motivul invocat de autoritățile administrative pentru condamnarea «dușmanilor» poporului în momentul ridicării.“


Citiți mărturii cutremurătoare despre Gulag: 

Coșmarul din Gulag. Deportat român în Siberia: „Dreptatea noastră o să vină“. Tragedia națională provocată de invazia armatei lui Stalin | SERIAL RL

 

 

 

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă