Vechea Roma a insemnat mult timp glorie, iar arta militara se numara printre principalele forte care au amorsat aceasta apoteoza. Fireste, intr-o dinamica influentata de germenii decadentei, arata sinteze ale specialistilor. Nu putem gandi construirea armatelor nationale, a pactelor si aliantelor de azi, fara inceputurile conturarii ideii de cucerire si aparare pe Batranul Continent. Iar romanii au excelat la acest capitol, straduindu-se sa-si apere resurse cucerite prin tactica pacii si a unor noi cuceriri. Armata romana s-a transformat de la Regalitate la Republica si apoi la Imperiu, functie de necesitatile unui stat ce tindea sa devina din ce in ce mai puternic, dar si mai pronuntat eteroclit. Intuitia si mestesugul militar au dat posibilitate romanilor sa preia si sa adapteze tehnici si mijloace de atac ale populatiilor invinse.
Extinderea progresiva a teritoriului de aparat a facut ca si armata sa-si mareasca efectivele si sa se profesionalizeze pe dimensiuni tot mai usor cuantificabile. Spui regim militar, spui ordine. Un exemplu e oferit de Pierre Grimal cand descrie tabara romana. Sau cand arata metodele de stimulare a comportamentului luptatorului roman, de la soldat la general: comandantii de arme si-au dat seama ca omul e motivat sa lupte cand stie ca are ceva de aparat si de aceea i-au dat de aparat onoarea proprie, dar si averea personala, si nu doar realitati suprapersonale cum ar fi securitatea unui stat in continua expansiune.
In plus, s-a constientizat ca pentru un asemenea stat costurile recuperarii unor paturi marginale prin inrolare si instructie erau mult mai mici decat cele pe care le presupunea lasarea saracilor fara o ocupatie si fara un venit. Solda si prada de razboi, accesul la insemnele gloriei incarcate de simbolism si eficacitate sociala reglau raporturile militarului cu grupul de egali si instaurau o ierarhie respectata cu sfintenie. In timp, totusi, tocmai forta atasamentelor a facut ca armata sa capete tot mai multa influenta politica si mizele sa devina negociabile.
