Un raport usturător despre o vară neagră

După ra­por­tul Comisiei de la Veneţia, ra­portul Comisiei Europene este cel de al doilea document in­ter­naţional care radiografiază vara noastră nebună.

Raportul de ţară publicat săp­tă­mâna trecută nu este un raport obişnuit în cadrul MCV – el a fost redactat doar pentru România, nu şi pentru Bul­ga­ria, şi vine după evenimentele de astă-vară care au pus sub semnul întrebării statul de drept. Do­cu­men­tul este o in­te­re­santă combinaţie între o parte po­litică ce se referă la faimoasele punc­te de pe lista lui Barroso şi o par­te tehnică axată pe analiza pro­greselor cu privire la cele patru con­diţionalităţi stabilite prin MCV. Deloc surprinzător, tonul celor două părţi ale raportului di­feră, prima fiind mult mai critică decât cea de a doua. După ra­por­tul Comisiei de la Veneţia, ra­portul Comisiei Europene este cel de al doilea document in­ter­naţional care radiografiază vara noastră nebună.

Calea europeană

La nivel european tocmai a fost publicat raportul A free and pluralistic media to sustain European democracy, aşa că avem ce să citim ca să aflăm care este direcţia în care vrea să meargă Europa. Putem adăuga Declaraţia privind libertatea discursului politic în media a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare.

Statul de drept

Evident, prima parte a raportului este total atipică pentru că vi­zează de fapt criteriile politice de apartenenţă la UE – statul de drept fiind unul dintre ele. Nu ni se cere vreo performanţă ex­tra­ordinară, ci doar să nu ne mai batem joc de lucruri considerate valori fixe ale UE, fără de care nu se poate pune în discuţie niciun alt subiect de dezbatere eu­ro­peană. Din punctul ăsta de ve­dere, găsesc un pic ridicole în­cercările unora dintre co­men­tatori (inclusiv de la nivel gu­vernamental) de a ne convinge că, de fapt, acest raport e un ra­port bun. Cum ar putea fi bun un raport care constată că în pri­vinţa respectării criteriilor mi­nimale ale statului de drept Ro­mânia are încă probleme după ce a traversat o vară neagră? Ce poa­te fi bun în constatarea că Gu­vernul României are în com­po­nenţa sa doi miniştri anchetaţi pentru fapte de corupţie? Şi cum poţi să speri în mod realist că se vor debloca fondurile europene, dacă aceste persoane sunt exact cele care ar trebui să se ocupe de banii europeni? Cum se poate ex­plica faptul că în România par­lamentarii adoptă reguli care să facă anchetarea lor de către or­ga­nele ju­diciare aproa­pe im­posibilă (am dis­cutat în detaliu problemele legate de statutul par­la­mentarilor în ar­ti­cole an­terioare)? Cum putem jus­ti­fica incapacitatea României de a apli­ca propriile legi ast­fel încât să nu mai asistăm la linşaj me­diatic, orchestrat de trusturile de presă în beneficiul propriilor pa­troni cu probleme judiciare? Să nu fim ridicoli, să învăţăm să ne ac­cep­tăm problemele – e singura noas­tră şansă de a le rezolva.

Citeşte continuarea în Revista 22.