Ingerul necesar
Productia: Romania, 2007 z z Regia: Gheorghe Preda z z In distributie: Anca Florea, Constantin Florescu
Distribuit de Transilvania Film
Daca e sa luam in considerare cantitatea, nu putem sa ne plangem anul acesta de absenta filmelor romanesti de pe marile ecrane. Calitatea insa… Aceasta e cu totul alta poveste. Pentru ca lasand deoparte valorile deja confirmate pe-afara, restul productiei autohtone dezvaluie un peisaj dezolant – cam la fel cu cel cu care ne obisnuisem deja.
Debutul in lungmetraj al lui Gheorghe Preda, Ingerul necesar, promitea macar sa fie cu totul altfel. Promisiune pe care, intr-un fel, si-o tine. Adica, acest film e extrem de departe de minimalismul cu care cateva recente productii multipremiate la festivaluri prestigioase au facut sa fie echivalat cinemaul romanesc in ochii strainilor. Desi, trebuie spus, cel putin la nivelul scenografiei, Ingerul necesar adopta o estetica minimalista: interioarele in care se petrece mare parte din actiune sunt putin mobilate si dominate de un alb apasator, aproape medical. Totodata insa, filmul e la fel de departe si de "estetica" invechita a productiilor semnate de unii regizori din vechea garda – aceia despre care ne intrebam de fiecare data cum de au reusit sa obtina inca o finantare de la stat, avand in vedere "palmaresul" lor jalnic, atat privit din perspectiva incasarilor, cat si din cea a audientei. Cu toate acestea, estetica Ingerului necesar este, finalmente, una la fel de gaunoasa. Pentru ca urmeaza tendinta nefericita de a opta pentru un protagonist extrem de straniu, neobisnuit, o creatura artificial-artificioasa, fara nici un corespondent in lumea reala, a strazii si a oamenilor. Ca sa nu mai spunem ca abuzeaza si de o veche si, pare-se, greu de depasit meteahna a filmului romanesc de mai de mult – metaforizarea. Dar sa explicam. Eroina Ana, jucata somnambulic de Anca Florea (pe care ati putut-o vedea recent si in alt rateu, Dupa ea), e pianista si compozitoare de muzici culte contemporane – adica acele ciudatenii facute pentru a fi performante la instrumente de frezat, strunjit s.a. Ceea ce, deja, nu suna tocmai promitator din perspectiva atragerii unui public consistent in sali. Adaugati si faptul ca ea sufera de angoase (furnizate de traume din copilarie) si de alergii extrem de puternice la o gramada de chestii – de unde si izolarea in care traieste, precum si curatenia aproape clinica a casoiului in care locuieste. Singuratatea ii e sparta doar de o vaga prietenie cu o englezoaica stabilita aici si cu care are conversatii caznite despre (lipsa de) contacte cu restul lumii etc. Asta pana cand o serie de elemente ce s-ar dori misterioase – de la bilete, la cadouri scumpe si snoabe – indica faptul ca Ana s-a procopsit cu un admirator fanatic. El se multumeste
sa-i trimita mesaje codate, din umbra, ori sa impanzeasca si cu altele traseul ei zilnic, un admirator ce pare a fi un soi de eminenta cenusie nu tocmai benevolenta si ale carei intentii sunt cel putin cetoase. Plus ca, la un moment dat, puterile lui de control si influenta asupra Anei frizeaza supraomenescul. Astfel ca eroina ajunge pana la urma la politie, obtinand ceva sprijin si interes din partea unui inspector. S-ar contura, vag, un soi de schelet al unui potential thriller. Fie el si metaforizat. Problema e ca pe Gheorghe Preda nu-l intereseaza deloc evolutia narativa si alte asemenea bagatele. Regizorul alege, in schimb, sa se concentreze pe tentativa de conturare a acestei lumi aseptice si ireale, un soi de univers – concept, imaginat, inspirat din fantezii cinematografice si fotografice (lucru ce ar fi fost pasabil, poate, intr-un scurtmetraj studentesc, exercitiu de imagine!). Dar sa admitem teza regizorului ca, nesimpatizand prea tare cu Romania contemporana, s-a ferit sa arate ceva care sa-i semene, fie si vag, in filmul sau. Cartierul rezidential in care domiciliaza Ana, precum si cele alte cateva locuri – majoritatea interioare – prin care ne poarta filmul, ar putea fi de oriunde. Totodata, de nicaieri – exceptand poate niscaiva arta abstracta. Tentativele de umor sunt chinuite, fortate, la fel ca si interpretarile actoricesti si mare parte din replici, iar lentoarea si pretiozitatea intregului pun la grea incercare rabdarea oricarui spectator obisnuit. Acestea fiind spuse, oare mai poti aprecia tentativa regizorului de a fi altfel (altfel cum?!) si de a construi o intreaga lume? Asta mai ales cand universul imaginat pare fals, cautat, complet artificios si, pana la urma, lipsit de orice viata. Ceea ce face din Ingerul necesar, dincolo de pretentiile de film de arta, o productie pe care e greu de zis cine si-ar dori sa o vada (or, sa nu uitam, marile filme personale, de autor, au avut intotdeauna, dincolo de idiosincrazii, si elemente care sa vorbeasca unui public). Asa ca, in momentul in care Romania nu prea are un cinema mediu, decent calitativ si, totodata, capabil sa atraga oamenii in sali, e greu sa intelegi rezonurile pentru care o astfel de ciudatenie – neclara, insuficient de coerenta, realizata cu gandul de a fi plimbata prin festivaluri, si avand potential comercial zero – a primit finantare de la CNC, adica din banii contribuabililor!
