UE şi şocul eurolimbajului românesc

Relaţia cu Uniunea Europeană reflectă zilele acestea poate cel mai bine problemele fundamentale de situare de care suferă ţara noastră.

România se trezeşte la început de toamnă cu fondurile europene „aproape îngheţate”, con­form evaluărilor experţilor europeni: aproape un sfert dintre finanţările pre­vă­zute în programele operaţionale stau pe loc, iar decontările în celebrul program POSDRU sunt în continuare blocate in­te­gral. Problemele s-au accentuat de câteva luni, mai ales că Guvernul Ponta nu pare a şti sau a dori să ştie de absorbţia acestor fonduri şi petrece în continuare timp pre­ţios încercând să se lupte la televizor cu justiţia, cu programele culturale, cu pos­turile de televiziune considerate des­ta­bi­li­zatoare (TVR Cultural fiind ultima victimă). Cum buna-guvernare este în mod limpede un concept neatins de vasta ideologie a USL (cuprinsă în acelaşi spaţiu interstelar, unde, potrivit domnului Vosganian, îşi caută des­tinul noua Alianţă de Dreapta), fondurile eu­ropene vor mai aştepta mult şi bine până ce pricepuţii miniştri ai celui „mai com­pe­tent guvern de după 1989″ îşi vor da seama că ar trebui concepută o strategie pen­tru cheltuirea lor.

Şi cum lucrurile nu stăteau suficient de rău pentru tânăra şi inexperimentata membră recentă a Uniunii Europene, din iulie în­cepând, România s-a văzut pusă – de pro­priul guvern, în plus – în situaţia de a da asi­gurări, garanţii şi probe legate de exis­tenţa reală a instituţiilor statului de drept. Or, la acest nivel, democraţia românească a pornit-o cu stângul şi aşa a rămas, până în zilele noastre.

E greu de spus ce anume a condiţionat atât de dramatic imposibilitatea impunerii sta­tului de drept în România. Lestul greu al co­munismului, al partidului-stat, al tota­li­ta­rismului e cu siguranţă unul dintre factori. Instituţiile moştenite de la statul comunist nu jucau deloc rolul unui facilitator în im­punerea unui principiu pe cât de limpede, pe atât de anevoios din perspectiva re­flexelor comuniste: domnia şi respectul le­gii într-un stat care-şi alege în mod de­mo­cratic instituţiile chemate să o elaboreze şi apoi să vegheze la respectul ei. Explicaţia, o ştim foarte bine, nu este deloc suficientă.

Pe lângă ea, există la nivelul discursului politic românesc de după decembrie 1989 o rezistenţă a etosului revoluţionar. Ea face foarte dificilă impunerea unei raportări nor­male la lege, iar consecinţele cultivării aces­tei adoraţii revoluţionare le-am putut vedea la începutul lunii iulie. Atunci a acţionat nu un parlament, ci o adunare a po­po­rului, prin comisarii săi. Iar ho­tă­rârile sale au fost aplicate nu de un guvern, ci de un comitet re­vo­lu­ţio­nar. Cu puşca la bandulieră şi cu şapca roşie în cap, preşedintele in­terimar s-a crezut un fel de Danton, fără să aibă însă anvergura acestui per­sonaj care s-a sacrificat măcar pen­tru crezul său.

Citeşte continuarea în Revista 22.