Timp de decenii, colonelul Muammar Gaddafi a recrutat tuaregi- recunoscuţi pentru curajul lor în luptă şi pentru rezistenţa lor în faţa deşertului, să lupte în armata lui. La începutul anilor 1980, fostul lider libian i-a chemat să se alăture Legiunii Islamice, pe care el o vedea drept apărătoarea unui mare stat musulman în nordul Africii. După eşecuri militare în Liban, Ciad şi Sudan, a dizolvat Legiunea şi a creat trupe speciale, formate din tuaregi.
În martie, Gaddafi le promitea sute de mii de dolari tuaregilor care veneau să-l ajute să înăbuşe rebeliunea din Libia. Atunci, zeci de camioane au apărut, traversând Libia şi îndreptându-se către est.
Cinci luni mai târziu, tuaregii se întorc acasă. După luni de tratative eşuate, jurnalistul Peter Gwin, de la Pulitzer Center, a reuşit să obţină o întâlnire cu un tuareg, angajat ca mercenar în armata lui Gaddafi, care a povestit despre experienţa lui în revoltele din Libia.
Bărbatul “arată mai mult ca un fermier decât ca un luptător”, scrie Gwin în publicaţia “The Atlantic”. Purta o cămaşă lungă, tradiţională, sandale din piele, maronii şi un turban negru.
“Nu mi-e teamă să spun adevărul”, a spus bărbatul, însă a preferat să vorbească sub protecţia anonimatului, pentru că se gândeşte cum vor intrepreta ceilalţi tuaregi gestul lui.
În anii ’90, când era un băiat, a zburat din Timbuktu împreună cu familia lui, când armata a atacat oraşul. A văzut casele demolate de tancuri, îi cunoştea pe mulţi dintre copiii şi femeile ucise. Totuşi, ca adult, a ales să lupte pentru Muammar Gaddafi, împotriva rebelilor libieni, pentru bani.
În 2007, a plecat în Libia cu soţia şi copilul lor. Au primit rezidenţă pe termen scurt, pentru că el s-a înrolat în armata libiană. A fost repartizat într-o brigadă formată din tuaregi, în Awbari.
În 2009, a primit drept de şedere pe termen nelimitat. Cea mai mare parte din leafa lui, 1500 dinari pe lună (aproximativ 1300 dolari), o trimitea acasă, familiei lui extinse, care trăia într-o tabără de lângă Timbuktu. Soţia şi copiii lui beneficiau de controale medicale gratuite, iar copiii mergeau la o şcoală bună. I se promiseseră o casă şi o maşină dacă rămânea înrolat. “Tuturor ne promiteau asta, dar foarte puţini tuaregi le şi primea. Cred că Gaddafi voia neapărat să ne păstreze în Libia. Cred că mirosea cumva ce va urma”.
Când au început protestele în Tripoli, unitatea din care făcea parte a fost integrată în brigada 32, condusă de fiul lui Gaddafi, Khamis, şi a fost trimisă să împrăştie manifestanţii neînarmaţi.
“A fost foarte uşor. Am omorât trei sau patru, care erau în faţă, şi restul au fugit”.
După Tripoli, el şi ceilalţi tuaregi au luptat la est de capitală şi în Misrata. Când luptele s-au intensificat, oficialii libieni au început să-i ameninţe pe tuaregi că, dacă nu mai vor să lupte, familiile lor vor avea de suferit. Unii au dezertat şi s-au alăturat rebelilor, dar cei mai mulţi au rămas în trupele lui Gaddafi.
Unitatea lui s-a mutat la Brega şi apoi la periferia Benghazi-ului. “Eram la şase kilometri de Benghazi, când ne-a lovit prima bombă NATO. Mai întâi, o rachetă a lovit o maşină şi au murit opt oameni. N-am văzut nimic, n-am auzit nimic. Oamenii au sărit, pur şi simplu, în aer“. Erau antrenaţi să lupte în confruntări terestre. Toţi erau speriaţi.
“Nici unul nu ştia să doboare avioane”. Oamenii s-au adăpostit sub copaci şi sub maşini. Când se întuneca afară, conduceau fără să aprindă farurile. Când se opreau să doarmă, săpau gropi în pământ, la distanţe mari de maşinile lor.
La început, Gaddafi le-a ordonat să nu tragă în avioane. “A spus că va încerca să găsească o soluţie paşnică. Era o strategie pentru ca oamenii să se întrebe de ce să lupte împotriva lui Gaddafi. Dra n-a funcţionat, iar, pentru noi, era prea târziu să dăm înapoi”.
Jurnalistul l-a întrebat dacă e adevărat că Gaddafi le-a ordonat, în februarie, să omoare orice protestatar întâlnit în cale. “Ca să fiu sincer, este adevărat. Noi credeam ce ne spune Gaddafi. Credeam că putem merge şi îi puteam omorî pe toţi“.
În Misrata, a văzut cum jumătate de oraş fusese “curăţat”: femei, bărbaţi, copii. Mulţi dintre ei fuseseră împuşcaţi de armata lui Gaddafi, dar luaseră parte şi câţiva tuaregi. Totuşi, el a povestit că nu a împuşcat nici un civil şi nici nu a văzut femei violate de camarazii lui.
Totuşi, unitatea lui a dat peste un grup de femei care susţineau că au fost violate de bărbaţi care luptau de partea rebelilor libieni, bărbaţi din Egipt şi Sudan.
La câteva săptămâni după ce NATO a început bombardamentele, el şi alţi patru tuaregi au hotărât că vor dezerta. “Ne-am dat seama că Gaddafi era puţin nebun şi nu ştia ce face”.
L-au convins pe comandantul arab să semneze permise de trecere, ca să-şi viziteze familiile. “Ştia că nu ne vom mai întoarce”.
S-au urcat într-un autobuz care mergea spre sud. O parte din cei care au fugit şi-au luat şi armele cu ei. Când au ajuns în Awbari, tuaregul şi-a ars uniforma şi actele de identificare. Şi-a luat soţia şi copiii şi s-au alăturat tuaregilor care se refugiau în Algeria.
