E un fapt atât de evident că sună a truism – mergeţi în orice bar de ţară din Ardeal sau din Sud şi nu doine sau învârtite o să vă încânte urechile, ci manele şi etnopop. În satul meu arian din Sibiu, de pildă, bătrânii satului strâmbă din nas, dar tinerii până în 35 de ani s-au predat cu totul noului gen muzical. E de bine? E de rău? Filosoful Liiceanu, cel care a lansat sintagma „manelizare”, dându-i o conotaţie negativă puternică, ar spune că e „tragic”. Într-o dezbatere organizată săptămâna trecută la Muzeul Ţăranului Român, faptul a fost salutat ca unul mai degrabă pozitiv, întrucât „prin manele, se face o reconstrucţie populară a identităţii naţionale care ţine cont de romi” (antropologul Anca Giurchescu); în România trăiesc cei mai mulţi romi din Europa – şi cum în Europa s-au concentrat cei mai mulţi etnici romi, nu e greu de ghicit în ce ţară trăiesc cei mai mulţi romi din lume. „Mă tem că suntem cum sunt manelele”, a întărit şi etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, adăugând că „estetic, sunt extraordinare” – era aproape suprarealist să auzi, la Clubul MŢR, analize detaliate consacrate pieselor lui Babi Minune sau Florin Salam. Pe finalul mandatului de director al MŢR, Vintilă Mihăilescu a avut curajul să organizeze o dezbatere academică în care s-a spus lucrurilor pe nume: manelele sunt primul fenomen prin care romii au ajuns să domine mainstream-ul muzical; ironic sau nu, românul de rând şi împreună cu el ţăranul român recent sunt reprezentaţi ca gen muzical nu de doine şi învârtite, ci de manelele rome. E răzbunarea unei minorităţi care, în timpul comunismului, nu a fost recunoscută în scripte şi care, după ’90, a fost ignorată… Deci, pe când o sală a manelelor la MŢR?
Una caldă, alta rece: primarul Clujului urma să treacă ieri prin Consiliul Local o hotărâre în care taximetriştii care ascultă manele în maşină îşi pot pierde autorizaţia.
