Ofigură cu totul specială a scenei româneşti, Constantin Cojocaru este răsfăţatul regizorilor şi al sorţii. Din păcate, directorii de scenă au descoperit că este un actor indispensabil abia după ce a ieşit la pensie.
La vârsta la care alţi bunici îşi plimbă nepoţii în parc, el a devenit celebru interpretând personaje faimoase. Ultimii pe listă: Cioran şi Nicolae Ceauşescu.
Un actor „iubibil”
Toată lumea îl iubeşte pe Ţâcă Cojocaru, pe numele lui complet, Constantin. Este unul dintre cei mai „iubibili” actori, după cum spune Radu Afrim, care-l preţuieşte nespus şi-l pune în valoare în consecinţă. Încă din prima zi de studenţie a primit această poreclă care s-a lipit de el pentru totdeauna. „Aveam vreo 18 ani, dar arătam de 13 şi viitorii mei colegi au crezut că sunt copilul vreunui portar sau administrator de la facultate, aşa că mă puneau la treabă. «Băi, Ţâcă, nu te duci tu să închizi geamul?» «Băi, Ţâcă, nu mergi tu să ne cumperi nişte ţigări?» Eu mă duceam fără să comentez. Când au aflat că le sunt de fapt coleg, au rămas cu gurile căscate. Dar porecla dată cu drag în prima zi de facultate mi-a rămas până azi şi sunt tare mândru de ea.” De curând s-a întors dintr-un turneu de patru luni prin Europa, unde s-a plimbat cu spectacolul „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” (coproducţie Kulturfabrik Luxemburg-ICR, în regia lui Radu Afrim, pe un text de Matei Vişniec). Cum lui Ţâcă îi place nespus să se joace şi cu vorbele, multe dintre „dările sale de seamă” din turneul maraton se făceau în poezele.
Iată două mostre din lirica „ţâciană”: „Duminică e-n Luxembur şi g-ul (gând) nevrând a sta, el a zburat spre dumneata. Semnat: Cojocar din Luxemburg unde orele nu curg”. Sau: „Château-Arnoux e locu-acel unde hotelul ce-am sperat e chiar castel. Am visu-n mine că dorm sub baldachin şi mandarine consum. Şi nu postum, ci chiar acum.” Şi tot aşa, la fiecare oprire din cele patru luni de turneu, Ţâcă Cojocaru mai trimitea o „poezică” căre prieteni. Principalul lor destinatar rămânea totuşi regizorul Radu Afrim, care era astfel informat pas cu pas (sau catren cu catren) de succesul avut de spectacolul său prinEuropa. Pentru Ţâcă Cojocaru, lumea are o geografie specifică. Harta călătoriilor lui este trasată de băutura pe care a savurat-o în fiecare loc şi de prietenii pe care şi i-a făcut acolo. În nu ştiu ce târg franţuzesc a băut un anume whisky. La Paris a fost, desigur, vorba de vin. În Japonia, o tărie anume şi tot aşa. Dintre locurile pe care le-a vizitat cu „Mansarda…”, cel mai mult s-a ataşat de Bruxelles. „Cu trei mansarde la Bruxelles, te poţi numi apropitar”, suna mesajul lui poetic de atunci, referindu-se la cele trei reprezentaţii pe care le dădeau acolo.
Textul: „Sunt un actor sărac” n-a ţinut la hoţi
Pe lângă cele 400 de sortimente de bere, Bruxelles-ul i-a mai dăruit o experienţă de neuitat: a fost jefuit, cel mai probabil de nişte compatrioţi. „Am făcut greşeala de a pleca mai devreme decât de obicei din cârciuma unde încercasem zilele trecute vreo şapte din cele 400 de sortimente de bere bruxelleză (în seara aceea mă oprisem la un Chimay blue. Chimay-ul şi Trappiste-ul, beri rafinate, mânăstireşti, au fost favoritele mele), dar a doua zi aveam spectacol şi, cum sunt eu educat la şcoala actorilor vechi şi ziua de spectacol e sfântă, am părăsit locanta pe la miezul nopţii împreună cu colegul meu din distribuţie, Luc (actorul belgian Luc Shiltz – n.r.). Nici nu intrasem bine pe o străduţă, că m-am trezit brusc în genunchi. Cineva din spate îmi dăduse o lovitură bine ţintită în fluierul piciorului şi eu căzusem imediat. Mi-au acoperit faţa cu mâna şi au început să strige «argent, argent» (banii, banii). Eu am crezut că ne fac o glumă colegii mei rămaşi în bar, dar mi-am dat seama repede că nu e vorba de asta, când am văzut că pe Luc îl îndoiseră cu un upercut în ficat.
Eu, fiind mai moşulică, am scăpat nebătut. Am devenit repede cooperant pentru că dacă vrei să-i păcăleşti, asta e cea mai bună soluţie, am scos câţiva mărunţi pe care îi aveam într-un buzunar exterior şi am spus: «Je suis un pauvre comedien». Amicii m-au certat după aceea. «De ce nu ai spus, Ţâcă, în româneşte. N-am bani. Sunt un actor sărac. Nu ţi-ai dat seama că hoţii erau cel mai probabil români?» Le-am dat apoi repede portofelul în care aveam paşaportul şi mi l-au luat şi pe acela. Am fost însă bucuros că, deşi profesionişti, i-am păcălit pe hoţi, care nu m-au percheziţionat complet, căci aveam cu mult mai mulţi bani la mine. Aşa că tot eu, actorul, am fost mai profesionist”, mustăcea el când povestea mai târziu întâmplarea. „Cel mai tare a fost însă când ne-am dus la poliţie. Am completat timp de patru ore zeci de formulare. Şi pe la cinci dimineaţa, când ne-au dat drumul, am întrebat şi eu, să nu tac: «Şi ce şanse avem să ne recuperaţi banii şi actele?» «A, ne-a zis doamna poliţistă care ne pusese să scriem extemporale timp de patru ore. De fapt, nu se ştie. Probabil nici una»”.
„În străinătate nu aveam nici o reprezentare a zilei de mâine”
Şi cu toate acestea, sau poate tocmai pentru că a avut parte de emoţii hardcore, i-a plăcut nespus oraşul pentru că „nu îţi dă sentimentul de spirt pe clanţă. Noi, românii, avem o relaţie foarte intimă cu mizeria, hai să nu zicem cu mizeria, ci cu natura frustă. Şi atunci, spaţiile ca de farmacie, din Occident ne fac să ne simţim prost. La Bruxelles însă hârtiile zburdă pe stradă boem, dozele goale de bere sunt aruncate domestic pe lângă coşurile de gunoi. La fel e şi-n Paris. Te simţi ca acasă, ce mai! Îmi dă un sentiment de siguranţă. Nu mă pot rătăci acasă.” Întors la Bucureşti, Ţâcă Cojocaru e un pic trist. „În aceste patru luni cât am fost plecat, nu aveam nici o reprezentare a zilei de mâine. Da, sigur, ştiam ce mă aşteaptă: repetiţie şi spectacol. Dar doar atât. Grija, apăsarea viitorului imediat îmi erau străine. Când am revenit şi am dat drumul la televizor, au început toţi să mă atace cu urlete apocaliptice din toate părţile. Parcă cineva rău-voitor mi-ar fi aprins brusc lumina în cameră în timpul celui mai dulce somn. De când m-am întors sunt necăjit. Simt că mi-am pierdut inocenţa.”
