De Ziua naţională a maghiarilor, într-un oraş din Secuime, un funcţionar al statului român, posesor al cetăţeniei române, a ieşit în piaţa publică pentru a face o demonstraţie educativă în faţa unor copii de vârste mai mici şi mai mari. Mesajul pe care el l-a transmis, aninând o paiaţă având chipul unui personaj istoric, a fost că printre mijloacele la care educaţia este îndreptăţită să facă apel se numără şi… execuţia publică prin spânzurare.
Nu discut, după cum se vede, nici identitatea călăului simbolic, autoinstituit, nici pe cea a victimei în efigie. Intenţia mea nu este să aduc dezbaterea acestei întâmplări pe terenul naţionalismului virulent. Dacă are vreo importanţă faptul că locul unde s-a petrecut întâmplarea este în Secuime este doar pentru că astăzi România este condusă de o coaliţie politică în componenţa căreia un loc de bază îl ocupă U.D.M.R. Nu trăim, prin urmare, în miezul unei guvernări care ar face din persecutarea maghiarilor – şi a secuilor, ca parte a naţiunii maghiare – o politică de stat concertată sau o miză prioritară a politicii sale interne.
Dimpotrivă, în timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, de câţiva ani buni încoace, preşedintele a dat semne directe şi lipsite de ambiguitate de interes şi sprijin faţă de zona HarCov (judeţele Harghita şi Covasna), mergând personal, în mai multe rânduri, la faţa locului şi exprimând neechivoc solidaritate cu populaţia lovită de inundaţii din partea locului, atunci când apele au măturat gospodării şi chiar vieţi omeneşti. Preşedinţia include, de altfel, în echipa consilierilor săi o personalitate politică maghiară cu o bună cunoaştere a problemelor, dl Peter Eckstein-Kovacs, care a fost şi unul dintre candidaţii la recenta competiţie pentru conducerea U.D.M.R. Nu s-ar putea spune deci că la Bucureşti nu există o cunoaştere corectă a problemelor din teren, după cum nu se poate invoca nici lipsa eventuală de atenţie a preşedintelui faţă de lipsurile şi frustrările secuilor. Ar fi destul să ne amintim caracterul empatic al dialogului băsescian din HarCov cu locuitorii în comparaţie cu cel purtat, la cele mai recente inundaţii, prin Moldova, pentru a vedea în ce măsură „mănuşile” de la prima întâlnire s-au pierdut până la a doua…
A scăzut, în ultimii zece ani, şi vehemenţa declaraţiilor naţionaliste româneşti, s-a diminuat suspiciunea asupra tendinţelor aşa-zicând separatiste – de fapt, autonomiste – ale Secuimii, s-au făcut, cum s-ar zice, şi într-un înţeles mai larg politic, paşi către normalizarea unor relaţii percepute, ba de unii, ba de alţii, ca fiind caracterizate de asperităţi.
Nici în societatea civilă nu stau lucrurile mai rău. Ca unul care lucrează la universitatea clujeană ştiu demersurile care s-au făcut în ultimii ani pentru a se implementa institute delocalizate, de rang universitar, în regiunea menţionată, spre a răspunde nevoilor de dezvoltare şi formare intelectuală locale în termenii unei concepţii multiculturale despre educare.
Oricum am lua-o, anul 2011 nu este în nici un caz marcat de un reflux al politicilor publice deschise către secui, restrângerile de bugete, de personal şi de instituţii lovind întreaga Românie, nu, cu preferinţă, vreo zonă anume a acesteia.
Când, pe acest fundal general, un funcţionar al statului român iese în piaţa publică, înconjurându-se de copii, şi spânzură o siluetă de cârpe având pe ea un chip recognoscibil ca fiind al unui om, acea persoană atentează, în numele libertăţii de expresie, la mai multe lucruri deodată. În primul rând, încalcă prevederile în uz cu privire la incitarea la violenţă, pe care le etalează, în cazul copiilor până la 12 ani, până şi televiziunile private, nu doar cele de stat. În al doilea rând, el îndeamnă la linşaj şi execuţii publice, fie şi simbolic, ceea ce contravine nivelului de viaţă civilizată la care s-a ajuns şi la care consimţim cu toţii, ca europeni ai mileniului al III-lea, azvârlindu-ne înapoi într-o istorie în care, de altfel, nu orice condamnat la moarte era spânzurat. În al treilea rând, el încalcă legea actuală a ţării, care a abolit imediat după schimbarea din 1989 pedeapsa cu moartea.
A o propovădui şi ilustra în spaţiul public şi ca reprezentant al unei instituţii a statului înseamnă să încalci legea în vigoare. În al patrulea rând, modelul intolerant şi radical pe care autorul actului îl predă copiilor la scenă deschisă nu este compatibil cu ideea de educaţie europeană, în oricare variantă actuală a ei, de proces paideic, didactic şi educativ, căci educaţia se face în numele valorilor morale de bine, adevăr, construire a unui spaţiu al convivialităţii şi competiţie meritocratică, nu prin recurs la violenţă şi publicitare a acestuia.
Răspunsul primit din partea autorităţilor statului pentru abuzul ostentativ de care se face vinovat cetăţeanul respectiv este mai mult decât modest. Şase luni de prestaţie funcţionărească în ţara moţilor sună mai curând a premiu decât a sancţiune. Nu m-ar mira ca mulţi dintre cei ce văd asta să considere că, neavând bani de concediu prin staţiuni, merită să spânzure în efigie, în faţa unor clase de minori, ba pe Cutare, ba pe Cutărescu, şi dintr-o parte, şi dintr-alta a Carpaţilor, fiindcă e o modalitate simpatică de evidenţiere şi obţinere de recompense.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
