ARD şi USL îşi lansează săptămâna aceasta programele de guvernare, evenimente care vor fi urmate la scurt timp de startul oficial al campaniei electorale. S-a dezbătut intens până acum faptul că în componenţa viitorului Parlament au şanse de a intra o sumedenie de neaveniţi, ceea ce va dăuna masiv prestaţiei noului Legislativ şi multor principii care dau consistenţă ideii de bună guvernare.
Cum însă acest capitol a fost deja închis de partide, formaţiunile ignorând aproape total avertismentele şi îngrijorările exprimate în spaţiul public, tot ce ne-a mai rămas de făcut este să contemplăm programele de guvernare cu care se lansează la apă.
În general, aceste documente, care prezintă viziunea clasei politice despre cum trebuie condusă România în următorii patru ani, sunt năpădite fie de exprimări vagi (ex.: agricultura este o prioritate, iar România trebuie să ajungă un mare exportator de grăunţe – fără detalii despre cum se va şi face asta), fie de promisiuni tâmpe, formulate în dispreţul situaţiei concrete a economiei (ex.: mărim salariile cu x%, majorăm pensiile cu “y” procente sau reducem TVA-ul cu “z” puncte).
Cum, pe lângă toate astea, ni se mai spune de fiecare dată că la finalul celor patru ani de guvernare ogoarele vor fi brăzdate de mii de kilometri de autostrăzi, că absorbţia fondurilor europene va zbura cât colo şi că taxarea şi impozitarea vor fi în sfârşit juste, ne-am putea pe drept întreba de ce mai merită studiat acest gen de literatură numit program de guvernare, şi în anul electoral 2012?
Ei bine, ar fi câteva motive, iar asta se datorează mai cu seamă contextului economic special din România şi UE, cu alte cuvinte, crizei. O criză care, dând toate semnele că se va prelungi, face interesante programele de guvernare ale ARD şi USL nu atât prin ceea ce conţin, cât prin ceea ce nu spun sau prin ceea ce stă prins în formulări care atacă subiectul într-un mod voit întortocheat.
Sunt interesante pentru că, în timp ce fiecare candidat pentru un post de senator sau deputat va împărţi electoratului din colegiul său cele mai fanteziste promisiuni, programul de guvernare al alianţei pe care o reprezintă, fie ea ARD sau USL, sugerează cu totul altceva.
Anume, că anul 2013 se anunţă a fi unul extrem de dificil, iar prioritatea viitorului guvern, oricare va fi el, se va metamorfoza nu în împlinirea spuselor din campanie, ci în asigurarea unui minim echilibru bugetar, fiind foarte probabilă introducerea unui nou şiret la corsetul cheltuielilor publice.
Chiar dacă Vasile Blaga promite majorarea salariului minim pe economie, chiar dacă Victor Ponta susţine în continuare că va reîntregi lefurile bugetare şi va spori cheltielile statului cu anumite categorii sociale, realitatea este că şi Blaga, şi Ponta au dat verde unor programe de guvernare din care, în ciuda unui generos balast cu promisiuni, reiese totuşi faptul că măsurile “pozitive” din punct de vedere electoral vor fi de fapt împinse undeva dincolo de 2013, cel mai devreme în a doua perioadă a actului de guvernare şi, poate, cât mai aproape de anul electoral 2014.
Ăsta ar fi un prim semnal că, de la un anumit nivel în sus, în ARD şi USL adie vântul unei aproape nerostite prudenţe.
Un alt semn că nici puterea şi nici opoziţia nu văd în roz perspectiva economică a României ţine de faptul că ambele îşi exprimă deschis opţiunea de a continua şi, eventual, reînnoi acordurile semnate cu FMI şi Comisia Europeană.
Este un mod ocolit prin care clasa politică admite că mersul economiei, evaziunea fiscală, sistemul clientelar de acces la contractile din bani publici şi un aparat de stat încă supradimensionat fac din România o ţară care, încă, nu se poate ţine singură pe picioare.
E un semnal dat de politicieni că fără banii organismelor internaţionale, fără angajamentele de reformă luate în schimbul acestor bani şi fără semnalul pozitiv dat pieţelor, prin însăşi respectarea acordurilor asumate, ţara s-ar putea prăbuşi oricând.
Să nu mai poţi face plăţile curente, precum achitarea salariilor, pensiilor, diverselor prestaţii sociale sau scadenţele din datoria publică este cel mai negru coşmar pentru orice guvern şi ar trebui să fie preceput ca atare de fiecare cetăţean în parte.
Dincolo de acest prag rămâne loc doar pentru haos şi, eventual, pentru un drum lung, foarte lung spre a punctul din care am putea-o lua iarăşi de la zero.
“Tot ce am discutat cu FMI rămâne valabil, iar opinia mea este ca după ce expiră actualul acord de tip preventiv să avem în continuare un acord cu FMI şi Comisia Europeană pentru că este în interesul nostru”, spunea deunăzi premierul Victor Ponta. Iar declaraţia merită salutată, mai ales că vine de la un om care, în opoziţie fiind, dădea populist de pământ cu “hidra imperialistă”, reprezentată evident şi de FMI, se visa un fel de Viktor Orban de dincolo de Carpaţi şi trata cu maximă lejeritate semnele care anticipau încremenirea pentru o bună perioadă în era austerităţii.
Aflat la guvernare, Victor Ponta redescoperă apa caldă şi este bine că o face.
Deşi le promovează ei înşişi insistent, nici liderii ARD şi nici liderii USL nu cred sincer în acele promisiuni care aduc în discuţie cheltuieli tot mai multe şi mai mari de la bugetul de stat, în condiţiile în care statul oricum nu are bani destui, iar ecuaţia crizei se şi complică. De teamă că va pierde voturi, până după 9 decembrie nici unul nu va rosti acest adevăr pe şleau, ci se va mulţumi să îl strecoare în spaţiul public şi să îl camufleze în cele mai benigne formule.
De aceea, după scrutinul parlamentar, unii alegători vor avea un şoc.
