O nouă librărie Humanitas s-a deschis la Cişmigiu, în clădirea istorică ce găzduia faimosul restaurant Gambrinus, unde boema bucureşteană se aduna pe vremuri la o bere şi la o mică bârfă terapeutică. Librăria are ştaif, arată superb şi a fost lansată în circuitul cultural bucureştean cu surle şi trâmbiţe.
Deşi este foarte spaţioasă, noua casă a cărţii Humanitas s-a dovedit neîncăpătoare pentru sutele de oameni avizi de cultură, unii dintre cei veniţi mai târziu fiind nevoiţi să stea afară, pe trotuar, atât de mare era aglomeraţia.
„Risipa de risipire”
Dar dacă deschiderea librăriei a fost un excelent pretext de adunare a oamenilor de carte şi spirit din oraş, adevăratul star al serii a fost noua lucrare a lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, care a deschis în trombă seria lansărilor.
„Aici este o brutărie spirituală”, a precizat de la bun început Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas. „În mintea mea, «pâinea noastră cea de toate zilele» nu este o mulţumire pentru pâinea pe care o avem zi de zi. Lucrul acesta ţine de o administraţie şi de felul în care se organizează oamenii. Iisus n-a venit pe lume ca să le dea oamenilor să mănânce zi de zi, ca pâine materială. Pâinea pentru care i se mulţumeşte este pâinea spiritului. Distincţia e făcută limpede în Evanghelie. Dacă dieta spirituală presupune cartea, este normal ca o casă a cărţii să se deschidă cu o carte despre mesajul spiritual, cel mai frumos dar care i-a fost făcut omului pe lume.”
Iar Andrei Pleşu a precizat că prin demersul său de a scrie o carte pe teme religioase el încearcă să cucerească două categorii de intelectuali, pe de o parte pe clerici şi pe de alta pe oamenii de cultură laici: „În lumea de astăzi, dacă scrii o carte pe teme religioase şi nu eşti teolog sau popă, trebuie să te explici, fiindcă eşti suspect. Din partea teologilor, apare o stupoare în faţa unui intrus care vine într-un teritoriu de obicei atribuit, delegat, stabilit. Din partea oamenilor de cultură curenţi apare ideea că un om cât de cât inteligent, un om al veacului nu prea are a se ocupa de o tematică desuetă. (…) Biserica noastră are, într-o anumită zonă a ei, o înclinaţie aş spune folclorică spre invalidarea studiului, a intelectului, a cercetării. S-ar zice că lucrurile acestea pun în pericol trăirea. Nu strică un pic de studiu. Biblioteca nu e chiar iadul şi inteligenţa nu e neapărat un păcat. Biserica, dacă nu întreprinde un efort în a se integra şi în dezbaterea academică, riscă să rămână izolată. (…) Şi ar fi bine dacă aş putea să le transmit colegilor mei, care sunt moderni, postmoderni, branşaţi, lucizi, inteligenţi, politically correct, că nu pot cu două mişcări să dea de-o parte o tradiţie şi o colecţie de texte care au format mentalul european”, a declarat autorul cărţii.
Şi pentru că mai e relativ puţin şi vine marele praznic al Crăciunului, vă prezentăm un fragment din acest fabulos volum, care poate fi oricând un cadou pentru minte şi suflet. Iată cum descâlceşte Andrei Pleşu iţele uneia dintre cele mai faimoase pilde ale Mântuitorului, parabola fiului rispitor:
„Dramaturgia textului îngăduie, în principiu, fiecăruia dintre cele trei personaje să ocupe avanscena. Dar adevăratul «erou» al parabolei, aura încăpătoare care îi învăluie pe toţi, experienţa care îi adună laolaltă în aceeaşi intrigă este «risipirea» însăşi. Parabola vorbeşte, credem, despre trei feluri de risipă, de natură să reformuleze imaginea comună pe care o avem despre faptul de a risipi, de a te risipi, de a orienta risipa spre pierderea de sine, sau, dimpotrivă, spre mântuire.
„Risipa de risipire”. E risipa pe care o întruchipează fratele cel mic. Ea include următoarele etape: α. decizia de a pleca, β. împărţirea prematură a averii paterne, γ. stabilirea într-o ţară îndepărtată, δ. viaţă dezordonată, ε. sărăcie, ζ. „alipire” de un străin, η. acceptarea unei slujbe înjositoare (îngrijitor de porci), θ. foame, ι. amintirea îndestulării de-acasă, κ. decizia întoarcerii, λ. acceptarea umilă a greşelii, μ. re-investirea, prin compasiunea tatălui, ca fiu recuperat. Fratele cel mic acţionează în numele unei opţiuni în care libertatea e gândită ca nesupunere: nesupunere faţă de economia tradiţională a familiei, reprezentată prin tatăl său şi nesupunere faţă de cutuma comunităţii (în mod normal, averea nu se împărţea între fraţi înainte de moartea tatălui). Fiul neascultător alege depărtarea şi, prin aceasta, „exterioritatea” faţă de ordinea protectoare a mediului imediat. E de observat că tatăl nu opune nici o rezistenţă nevoii de „independenţă” a fiului său.
Ca urmare, fiul duce, peste mări şi ţări, o viaţă destrămătoare şi ajunge la sapă de lemn. Textul spune (v.13): „…şi-a risipit averea trăind în desfătări”. Verbul grecesc pentru „a risipi” este „diaskorpizo”. El semnalează, aici ca şi în Parabola ispravnicului nedrept (Luca 16, 1), risipirea păguboasă a unei averi. Alteori însă (Matei 26, 31; Marcu 14, 27, dar şi Ioan 11, 52, sau Fapte 5, 37), e vorba de „împrăştierea” turmei rămase fără păstor, respectiv de disoluţia unei comunităţi, căreia i s-a luat reperul. La Matei 25, 24, 26, acelaşi verb se referă la gestul agricultorului de a arunca (răspândi) sămânţa, pentru a avea ce aduna la recoltă. Risipa fiului neascultător are câte ceva din toate aceste sensuri. E risipa de bani, dar e şi pierderea reperelor, dezorientarea inerentă oricărei dislocări existenţiale, după cum este, în cele din urmă, „sămânţa” paradoxală a întoarcerii lui la sine şi la ai săi: fiul a trebuit să se risipească, să-şi iasă din fire, să se arunce în înstrăinarea „străinătăţii”, pentru a se regăsi. S-a sădit, necugetat, într-un teren ostil pentru a reintegra nevoia ţarinii domestice.
Eroarea sa capitală rămâne faptul de a fi plecat, de a fi încetat să mai fie „la locul lui” şi, de fapt, de a nu-şi mai găsi locul. „Viaţa desfrânată” nu e decât rezultatul acestui amplasament vicios. De altfel, traducerea românească (dar şi cele din alte limbi) simplifică oarecum sensul cuvântului grecesc „asotos”, care e ceva mai difuz. Echivalenţa cea mai adecvată ni se pare cea propusă de Hans Weder pentru varianta germană: „heilloses Leben”: viaţă fără orizont de salvare, viaţă care uită de Dumnezeu şi e uitată de Dumnezeu. Am putea folosi şi alte adjective: viaţă smintită, neorânduită, extravagantă, scandaloasă, iresponsabilă, dezonorantă, sălbatică, disolută, deviantă, licenţioasă, neîngrijită, dezmăţată. Pe scurt, viaţă risipită fără măsură, viaţă „de pierzanie”. Dar asemenea derapaje sunt posibile şi ca simple „păcate de tinereţe” (Cf. Ieremia 31, 19), chiar dacă rămâi acasă. Viaţa din exil a fiului risipitor e mai mult decât atât: e o investiţie impulsivă într-o imagine utopică a libertăţii, într-o abstracţiune. E un fel de cult juvenil al independenţei nelimitate, al noutăţii absolute. Numai că renunţarea la dependenţa (salutară) faţă de „aşezarea” patriarhală a lucrurilor se transformă în dependenţa (degradantă) faţă de un necunoscut (“s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări”).
Ca urmare, situaţia degenerează până la limita supravieţuirii: umilinţei de a slugări animale impure (cum erau socotiţi porcii în mediul iudaic), îi urmează foamea brutală, într-o deplină singurătate (“nimeni nu-i dădea”). E momentul în care, împins de nevoie şi de amintirea bunăstării pierdute, fiul recunoaşte din nou autoritatea paternă şi hotărăşte să se întoarcă. „Venindu-şi în sine” (în sinele din care fusese absent), el îşi recunoaşte greşeala şi e dispus să accepte cea mai de jos poziţie din gospodăria tatălui. Nimic romanţios în decizia celui „pierdut”. Nu o fierbinte căinţă şi nici măcar dorul de acasă nu sunt motivaţiile sale. Singurul merit care i se poate recunoaşte este că, pentru nebunia sa, nu îi face vinovaţi pe alţii. În rest, a băut cupa risipirii până la capăt. A făcut risipă de risipirea sa, a trăit pe cont propriu, în infern. Şi în ciuda traiectoriei sale – ireversibilă în aparenţă – a putut fi recuperat, reaşezat în condiţia filialităţii. Dar pentru ca această nesperată re-investitură să aibă loc, trebuia să intre în scenă, compensator, un alt tip de risipă, risipa pe care o întruchipează tatăl.”
