Orbirea occidentală faţă de adevărata natură a Rusiei trebuie să înceteze. Agresiunea militară asupra Ucrainei nu poate rămâne nesancţionată, altfel mesajul pe care Vestul îl va transmite lui Putin va fi că este prea slab să reacţioneze şi, în consecinţă, autocratul de la Moscova este liber să repete acelaşi scenariu la nesfârşit. După Crimeea va urma estul Ucrainei şi Kievul, Georgia, Moldova şi apoi, de ce nu, ţările baltice, Polonia şi România. Cum europenii sunt cu doi paşi în urma evenimentelor iar Germania nu reuşeşte să se ridice la înălţimea responsabilităţii pe care o are în Europa, nu există decât un singur răspuns care să descurajeze imperialismul rusesc. O revenire masivă a Statelor Unite în Europa Centrală şi de Est.
Duminică, după ce trupele ruseşti au ocupat Crimeea, secretarul de stat John Kerry a exclamat cu surprindere într-un interviu, că Rusia se comportă în Ucraina ca în secolul al 19-lea. Bun venit în secolul al 21-lea! Nu că nu ar fi existat semne clare sau avertismente, cele mai multe venite de fostele state comuniste, care au atras atenţia în repetate rânduri asupra naturii fasciste a regimului lui Vladimir Putin şi a politicii agresive a Rusiei în Estul Europei. Noi înşine am avertizat în două rânduri, în 2008, după summit-ul NATO de la Bucureşti şi în 2010, după summit-ul de la Lisabona, că recunoaşterea intereselor legitime ale Rusiei în vecinătatea sa apropiată şi spargerea unităţii Occidentului înţeles ca spaţiu al valorilor liberale în favoarea unui realpolitik care să acomodeze Rusia nu va face decât să readucă în Europa politica sferelor de influenţă caracteristică secolului al 19-lea, caracterizat de „echilibrul puterilor” în aşa numitul „concert european” de la Viena. Atât de mare a fost orbirea occidentalilor, care au privit tot timpul cu condescendenţă temerile est-europenilor, încât nici măcar agresiunea asupra Georgiei din 2008 nu le-a alertat simţurile geopolitice. Dimpotrivă, răspunsul administraţiei Obama a fost să lanseze politica resetării relaţiilor cu Rusia, care a eşuat atât de dramatic în Ucraina.
Nici măcar criza ucraineană nu a scos discursul cancelariilor occidentale din mantra corectitudinii politice a cooperării în avantaj reciproc care ar trebui să reprezinte forma luminată, adecvată secolului al 21-lea de rezolvare a disputelor internaţionale pe cale paşnică. Chiar şi săptămâna trecută, de la Washington, Londra sau Berlin erau trimise mesaje către Moscova că Putin „nu ar trebui să considere situaţia din Ucraina drept un joc de sumă zero”. Dar lumea reală nu este absolut deloc aşa cum crede administraţia Obama sau Foreign Office-ul că ar trebui să fie. În lumea reală puterea contează iar puterea militară contează enorm şi de aceea Rusia nu a renunţat niciodată să privească politica mondială în termenii jocului de sumă zero, adică în mod esenţial în termeni de raporturi de putere. Acest lucru l-a înţeles şi China, care desfăşoară un program rapid de înarmare şi, deşi încă nu a devenit o superputere, a început deja să-şi intimideze vecinii, Japonia şi Filipine în Marea Chinei de Est. A proclama în continuare că omenirea a ieşit din epoca confruntării şi a intrat în cea a cooperării nu înseamnă altceva decât a trage vălul realităţii peste ochii Occidentului. Până şi un ziar care a susţinut cu putere administraţia Obama precum Washington Post, a denunţat zilele acestea într-un editorial „lumea fantastică” în care trăieşte Obama. Această fantezie trebuie să înceteze înainte ca Putin să facă mai mult rău în Europa. Pentru că de îndată ce Putin va fi înţeles că Vestul nu are nici dispoziţia, nici voinţa de a sancţiona Rusia pentru agresiuni repetate, atunci ruşii nu se va mai opri nici măcar la graniţele NATO.
Cum Germania nu şi-a reglat încă anvergura politică globală şi reacţionează cu multă reţinere, poate şi pentru că este cel mai mare client european pentru gazul rusesc, singurul răspuns credibil poate veni numai din partea Statelor Unite. Şi nu trebuie să fie un răspuns simbolic, şi în niciun caz un răspuns soft, cum ar fi sancţiunile economice, ci unul pe care Putin să îl înţeleagă: O demonstraţie de forţă. Acelaşi Washington Post a publicat două articole semnate de foştii consilieri pentru securitate naţională Zbigniew Brzezinski (democrat) şi Stephen Hadley (republican), care pledează amândoi separat pentru o întărire a prezenţei militare americane în statele aflate la graniţa de Est a NATO, ţările baltice, Polonia şi România. De la venirea sa la putere în 1999, Putin se străduieşte să propună tot soiul de aranjamente de securitate în Europa al căror scop este unul singur. Să anuleze rolul NATO şi să îi scoată efectiv pe americani din Europa. Riposta Washingtonului ar trebui să fie întărirea acestei prezenţe inclusiv militare, astfel ca Putin să înţeleagă că cu cât este mai agresiv faţă de Vest, cu atât americanii îşi vor consolida şi extinde forţele din Europa. Dacă puterea este singurul limbaj pe care îl înţelege, putere ar trebui să primească. Autorii amintiţi menţionează şi un embargo bancar pentru Rusia de genul celui aplicat împotriva Iranului. Ar fi un alt instrument de forţă binevenit. Ianukovici nu a căzut atunci când demonstranţii din Maidan au început să cadă seceraţi de lunetişti, ci când regimul a pierdut sprijinul oligarhilor care şi-au văzut afacerile europene ameninţate şi au dat semnalul dezertărilor din Partidul Regiunilor. Acelaşi lucru se poate repeta în Rusia. În sfârşit o a treia măsură, sugerată de petrolişti, ar putea fi ridicarea restricţiilor la exportul american de petrol şi gaze. Revoluţia petrolului şi gazelor de şist fiind în plină desfăşurare, preşedintele Obama ar trebui să ia în discuţie ridicarea restricţiilor pentru exporturilor către Europa pentru a reduce dependenţa faţă de hidrocarburile ruseşti şi potenţialul de şantaj al Moscovei.
Lui Barack Obama în place să se compare cu doi dintre predecesorii săi, J. F. Kennedy şi Ronald Reagan. În octombrie 1961, Kennedy nu a ezitat să trimită tancurile în jurul Check Point Charlie în Berlin şi nu le-a retras până când ruşii nu au făcut pasul înapoi, după care a sfidat blocada transmiţându-le ruşilor „Ich bin ein Berliner”. Reagan a numit „imperiul răului”, i-a cerut lui Gorbaciov să dărâme zidul (asta ca să-şi amintească şi Germania ce datorează şi cui) şi a inventat conceptul „peace through strenght” care a pus în genunchi Uniunea Sovietică. E timpul ca preşedintele Obama să păşească pe urmele acestor doi giganţi ai istoriei americane.
