O viata mic-burgheza conserva la “rece”, intre peretii transparenti ai conventiilor sociale, forma omologata a vietii golite de sens. O casnicie mic-burgheza ofera in schimbul libertatii siguranta unei vieti plicticoase, dar tihnite, a unei onorabilitati implicite statutului social. O nunta e gestul intrarii in sistem, acceptarea regulii plictisului.
Poate de aceea ne si plictisim copios in prima parte a spectacolului, cand “mancam din ochi” pestele, prajitura, vinul rosu si in general intregul meniu copios, dar previzibil, care defileaza lent, extrem de lent, sub ochii spectatorului. Regia Ancai Bradu ne lasa prea mult timp sa ne distantam, sa digeram plictisul supravegheat de ochiul acerb al matroanei petrecerii (mama miresei – Albert Julia), condimentat cu umorul statut al solutiilor conventionale pe care distributia il acopera parca in relanti.
Pierderea treptata a certitudinilor, tradusa de subrezenia mobilierului din casa mirilor, anima scena si implicit spectacolul, inviorat de cuplul mirilor Kezdy Imola/Dimeny Aron sau au al invitatilor Skovran Tunde/Boer Ferenc. Naruirea mobilierului, construit chiar de mana mirelui, e metafora transparenta a compromiterii unei intregi institutii, a carei reformare nu mai e posibila.
Odata cu momentul dansului eliberator, morala burgheza, mai atenta la aparente decat la valori, sfarseste prin a-si autodenunta conventiile inutile, pe care, oricum, nu le mai respecta nimeni. Muzica slabeste fraul. Desfraul generalizat da ghes tinerilor, actorii se simt si ei eliberati.
Remarcabil este si dansul perechilor Skovran Tunde/Dimeny Aron, Kezdy Imola/Molnar Levente, in coregrafia Malinei Andrei. Miscarea dezlantuita ranjeste onorabilitatii burgheze, definitiv compromisa de amoralitate: mireasa e gravida, prietena miresei danseaza lasciv cu cine apuca, sora miresei revine desculta din camera alaturata, nefericirea scuipa resturile nedigerate ale conventiilor sociale denuntate de prietena miresei (Skovran Tunde).
Scenografia lui Mihai Pacurar trimite la minimalismul deceniului opt, ritmat de efectele sonore orchestrate de Iosif Hertea, in marsul casnic al invitatilor. Procesiunea utilitarismului domestic e momentul in care absurdul navaleste in cursul epic al povestirii.
Fisurile sistemului se insumeaza matematic. Sub greutatea lor, tavanul casei cedeaza si lasa sa patrunda crengile generoase ale marului cunoasterii din Gradina Paradisului. Gradina Paradisului pe care mirii sperau sa o treaca in actul de proprietate, odata cu legiferarea casatoriei. Invitatii se retrag, tinerii raman stapani peste caminul ruinat, in care infloreste, insa, un absurd mar al cunoasterii. Virajul neasteptat in absurd salveaza ritmul letal al spectacolului si ne rasplateste pentru rabdare.
Paradoxal, vivisectia societatii burgheze resusciteaza fetusul nascut mort. Clasicele palme desfunda caile respiratorii si lasa aerul sa navaleasca in plamani. Primul strigat eliberator coincide cu naruirea sistemului, dar si cu descoperirea ca viata e in alta parte.
