Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a fost ales pentru a remedia comunismul şi, în cele din urmă, l-a demontat. Netanyahu dă dovadă de înclinaţii asemănătoare, scrie Ha’aretz, citat de Agerpres.
Deschiderea discuţiilor directe cu palestinienii ridică din nou întrebarea: cine este Benjamin Netanyahu? Este un Gorbaciov israelian, un mare reformator, care va pune capăt dominaţiei israeliene în teritoriile ocupate ori un “Nixon care a mers in China” – un politician de extremă-dreapta care s-a depărtat de abordările sale anterioare şi a schimbat balanţa puterii, printr-o lovitură diplomatică genială? Sau este Bibi “cel vechi”, aşa cum îl descriu rivalii săi, un iluzionist care se teme de tata Benzion şi de soţia Sara, un lider tensionat care evită să ia decizii şi îşi petrece timpul “driblând”?
O examinare a declaraţiilor lui Netanyahu şi a acţiunilor sale în cele 17 luni care au trecut de la întoarcerea lui la putere par să sprijine prima opţiune. Guvernul actual condus de Netanyahu este cel mai conciliant de când Yitzhak Rabin a fost asasinat. Liderul de dreapta dă dovadă de mult mai multă reţinere decât predecesorii săi în ceea ce priveşte utilizarea armatei şi extinderea coloniilor. El susţine înfiinţarea unui stat palestinian alături de Israel şi se întoarce acum la negocierile privind un acord legat de statutul final.
Mihail Gorbaciov a fost ales în fruntea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică pentru a salva un sistem atrofiat. Netanyahu s-a întors la putere în fruntea unei coaliţii de dreapta, pentru “a păstra Ţara lui Israel”, după ce Ariel Sharon s-a retras din Fâşia Gaza, iar Ehud Olmert a plănuit o retragere şi mai avansată din teritorii.
Prima decizie a pe care a luat-o Netanyahu a privit oprirea procesului de la Annapolis (pe care premierul l-a calificat drept o revizuire “politică”). Gorbaciov a reexaminat metoda sovietică şi a încercat să o repare, până ce s-a prăbuşit. În mod asemănător, Netanyahu s-a găsit într-un punct pe care vroia să îl evite: negocierile cu privire la aspectele “de bază” privind Ierusalimul, frontierele şi refugiaţii, sub auspiciile unei administraţii americane care încearcă să pună capăt ocupaţiei israeliene în teritorii.
Dar Netanyahu nu este evaziv. Dimpotrivă, el intră în negocierile directe cu entuziasm şi, oriunde se duce, promite că el este hotărât să obţină unui acord, ceea ce presupune existenţa a două state: Israel şi Palestina.
În mod evident, această moderaţie a apărut ca urmare a presiunilor, nu dintr-o subită revelaţie. La rândul lor, Gorbaciov şi Nixon au promovat schimbarea din lipsă de opţiuni, după ce şi-au recunoscut propria slăbiciune, nu pentru că au adoptat subit ideologia rivală.
Pe plan intern, în lipsa unor concurenţi, Netanyahu se bucură de o putere politică mai mare decât oricare prim-ministru din generaţiile trecute. Premierul se teme de izolarea internaţională din ce în ce mai mare a Israelului şi de puterea în creştere a Iranului, pe măsură ce Teheranul se apropie de construirea bombei atomice.
Linia urmărită de Netanyahu este clară: Israelul are nevoie de sprijin internaţional, iar relaţiile sale cu Statele Unite au o prioritate mai mare decât ideologia de dreapta. Ori de câte ori Netanyahu întâmpină o cerere puternică de la Obama, premierul ascultă.
Chiar dacă mass-media mondiale susţin că Netanyahu este un radical, abordarea sa de dreapta este îndreptată spre politica internă şi se reflectă în lupta acestuia împotriva ambiţiilor politice ale comunităţii arabe din Israel şi a universitarilor de stânga. Dincolo de gardul de separare, Netanyahu se comportă ca un politician de stânga. În conformitate cu caracterul său şi cu primul său mandat de premier ,Netanyahu foloseşte forţa militară cu moderaţie. Răspunsurile sale la împuşcăturile transfrontaliere sunt precise şi măsurate, iar implicarea sa în episodul cu flotila pentru Gaza a fost cauzată mai degrabă de o înţelegere greşită a situaţiei, decât de o încercare de a folosi forţa excesivă.
Netanyahu şi-a construit cariera pe retrageri şi concesii opuse. Chiar şi în timpul campaniei electorale trecute, el ar fi spus în cadrul unor întâlniri cu uşile închise că se opune, în principiu, creării unui stat palestinian.
De asemenea, Netanyahu şi-a atenuat declaraţiile împotriva Iranului şi şi-a obligat miniştrii să se abţină să riposteze cu contra-ameninţări împotriva Teheranului sau să răspundă la relatări străine despre bomba iraniană care se profilează la orizont. De asemenea, premierul a avut grijă să nu creeze o atmosferă de urgenţă în Israel şi a păstrat pregătirile militare pentru o confruntare cu Iranul sub tăcere (au fost excepţii neprevăzute, cum ar fi accidentul de elicopter din România).
