Catastrofa care s-a pogorât asupra Europei de Est în ultimele săptămâni pentru că ucrainenii – mai corect, unii ucraineni – nu au mai vrut să facă ce le dictează ruşii ne arată câtă dreptate – şi noroc – am avut că am integrat România în UE în anul 2007. Nici măcar un an mai târziu nu ne-am fi putut permite, cum instinctul ne-o spunea de pe atunci, că ar fi început referendumurile în ţări mai degrabă sceptice ca Franţa sau Olanda şi rămâneam pe afară. Cei care se vaită că nu ne-am ales cu nimic (din prostia noastră sub toate guvernele) ar trebui să stea un pic în vântul siberian care s-a abătut asupra Kievului sau Cernăuţiului zilele astea. Situaţia e mai periculoasă decât în vara lui 1991, după lovitura de stat, când URSS a început să se destrame, şi o spun ca jurnalist care a făcut atunci Moldova, Transnistria şi Ucraina până spre Crimeea (unde nu am mai ajuns, fiind arestaţi de „beretele negre“).
La vremea aceea poporul rus nu-i sprijinea pe pucişti cum îl sprijină azi pe Putin în chestiunea Crimeii şi a întregii Ucraine, văzută ca o Transilvanie de către ruşi, leagănul naţiunii. Pe vremea aceea ruşii voiau libertate, ca şi românii. Între timp, au avut-o şi nimeni nu se bucură de o reputaţie mai proastă în Rusia decât eroul care a adus libertatea şi a înfrânt puciul, Boris Elţin. Pentru că nu Occidentul a rezolvat situaţia, că nu prea avea ce face, cum nu are nici azi, ci populaţia Moscovei, care a ieşit în stradă, a înconjurat Casa Albă şi şi-a protejat aleşii de armată. Costul unei libertăţi irosite astfel, într-o tranziţie care aduce doar deziluzii, cu exod masiv de populaţie, capitaluri şi scăderea duratei de viaţă e dramatic. Putin îşi permite azi să se lase izolat internaţional deoarece ştie că alternativa la el, adică o democraţie veritabilă, a fost deja încercată şi, după părerea multor ruşi, nu a mers.
Prin comparaţie cu tragedia rusească şi ucraineană, care trage la fund şi Georgia, şi Basarabia (nu am apucat să beau şampania cu Monica Macovei şi coautorii filmului meu „Unde se termină Europa“, că s-au ridicat vizele Schengen, iar Moldova e iarăşi în pericol), dramele de la Bucureşti sunt penibile şi suferinţele autoprovocate. Ele sunt oricum mult exagerate. Aşa cum arată ultimul raport al SAR, a cărui publicare în serial va începe din acest weekend, România a avut doar de câştigat din integrarea în UE, iar costurile pe care le plăteşte ca urmare a slabei administrări a fondurilor sau a lipsei de performanţă economică le-ar fi plătit oricum. Câştigăm mai puţin decât am putea, dar în absolut orice combinaţie, de la securitatea de a fi în UE la suma cu care rămânem anual în mână după ce ne plătim contribuţia la UE, câştigăm. Sigur, sunt multe amendamente şi multe lucruri de criticat, şi o facem, dar, în loc să dramatizăm, ar fi cazul să ne punem pe treabă. Avem o baftă chioară: dacă nu era războiul din Iugoslavia, nu intram în UE! În loc de circ, de exagerări, de propagandă, mai bine ne apucăm de treabă. Nu e hilar că de la ultimele alegeri încoace una din temele propagandei băsiste a fost spaima de Rusia (Ponta vă dă la ruşi etc.). Fiţi, măi oameni buni, mai atenţi cu cuvintele, că nu e bine să iei numele lupului în deşert.
România stă economic rezonabil, cu o creştere pe anul trecut de vârf în Europa, şi dovedită între timp ca reală, cu o creştere industrială la bază şi cantităţi de fonduri europene care ne aşteaptă. Nici politic situaţia nu e rea deloc, coaliţia de guvernare stânga-dreapta s-a spart şi ţara e mai plurală ca niciodată, geme de partide şi partiduleţe, mai ales la dreapta. Noul guvern are tineret cu diplome de bună calitate şi e ipocrit să ne văicărim că de ce nu a pus Ponta în locul lor nişte oameni cu experienţă, că evident ăia nu ar fi vrut să se schimbe nimic. Că dl Ponta a fost achitat de plagiat nu e o nenorocire şi nu ştirbeşte onoarea ICCJ pentru cine înţelege cum funcţionează legislaţia drepturilor de autor, în care trebuie să furi de la careva ca să fii declarat hoţ. Or, toate presupusele victime s-au declarat nelezate – plus să nu mai discutăm cât de originale erau acele contribuţii de bază, deci pe ce să-l condamne judecătorii pe Ponta? Sunt cu totul de acord că nu e onorabil pentru ţară, dar trăiţi de mulţi ani cu o educaţie superioară cu totul neonorabilă, mai ales în domenii ca dreptul, deci să nu ne înduioşăm de cazul ăsta când foşgăie ţara de foşti miliţieni doctori în drept şi aşa mai departe. Nu mai vorbesc de onorabilitatea ca şefi de stat să-şi facă amantele miniştri şi din astea.
Nici nu e cazul să ne isterizăm din cauza televiziunilor. O să revin la subiectul presei murdare, dar începeţi prin a nu vă mai uita la TV. Presa e coruptă, la fel ca şi politica, dar procesele care o vor curăţa au pornit, merg, Becali e în închisoare (numai pe Prosport se publică în continuare articole favorabile lui, trebuie să le fi plătit înainte), Vîntu la fel, Voiculescu e pe drum, iar cei care bocesc azi sunt foşti colaboratori de-ai lor, culmea ridicolului. Bălteala asta morală la români nu e de azi, de ieri, mai bine glod decât sânge însă. Glodul e de fabricaţie naţională, vedeţi însă în Ucraina ce este tragedie adevărată. Terminaţi cu văicăreala asta narcisistă şi mai uitaţi-vă şi în jur.
Mi-aş dori să fiu un expert aşa de bun în Rusia încât să explic de ce Putin s-a simţit atât de împins la zid acum un an că a început cruciada asta euroasiatică împotriva UE, dar nu sunt. Urmăresc Rusia ocazional şi nici unul din prietenii mei experţi, de la Michael McFaul la Alena Ledeneva, nu a reuşit să-mi explice astfel încât să vă pot da un răspuns satisfăcător. Ruşii au fost, e drept, provocaţi de strategia americană în materie de gaze, care îi face să piardă mult. Dar cum câştigă prin ofensiva asta nu văd. UE oricum nu voia să se extindă cu Moldova şi Ucraina – discuţia despre integrarea lor era doar un mod de a stimula reformele interne, iar UE nu a fost niciodată într-un moment mai prost de când cu criza euro. Nu pot să cred că Putin a crezut altceva. Nici că stătea să piardă puterea şi a găsit această nouă cale de mobilizare.
Femeile nu înţeleg uşor violenţa pură, şi eu nu fac excepţie. Înţelegerea mea merge până la limitele raţionalităţii, şi nu te aştepţi ca statele să se poarte ca bolnavii. Familia mea a fost pe jumătate decimată la invazia Basarabiei după Pactul Ribbentrop-Molotov –iar cei ajunşi în România sunt supravieţuitorii – şi, cu toate astea, nu am avut niciodată vreo fobie antirusească. Ştiu bine că numai democratizarea Rusiei va aduce deplină securitate Europei de Est – şi de asta am colaborat mereu cu ruşii democraţi atâta cât am putut; prieteni de-ai mei au fost printre primele victime ale regimului Putin.
Avem motive serioase de nelinişte zilele astea. Poate de aceea ar fi bine să luăm o pauză din circul naţional de toate culorile şi să maximizăm avantajele câştigate cu trudă mare şi merit insuficient. Nimeni nu vrea să ducă România spre Rusia, şi nici nu e nevoie de aşa ceva. Românii reuşesc să se autodistrugă acolo unde sunt şi fără intervenţia nimănui.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu – Pippidi pe romaniacurata.ro.
