Papa Francisc a semnat, miercuri, decretul prin care recunoaşte “martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan” născut la Istanbul şi ucis la Bucureşti, informează Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti.
Prin semnarea decretului de către noul Suveran Pontif, Vladimir Ghika, preot catolic şi principe român, supranumit “printul saracilor“, va fi înscris în rândul sfinţilor Bisericii Catolice.
La 18 noiembrie 1952, în plină prigoană a regimului comunist împotriva Bisericii Catolice, monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat pe o stradă din Bucureşti, în timp ce ieşea din casa unei bolnave căreia îi administrase Sfintele Taine. După un an de anchete şi torturi, a fost condamnat la trei ani de închisoare. Monseniorul, care avea atunci 80 de ani, a încetat din viaţă în închisoarea Jilava, doi ani mai târziu, la 16 mai 1954.
Citeşte şi Monseniorul Ghika, un sfant sub ciomege
Probele principale ale recunoasterii martiriului MS Ghica sunt documentele din arhivele fostei Securitati si marturiile fostilor colegi din puscariile comuniste. La Inchisoarea Jilava a fost torturat de Securitate, batjocorit si supus la simulari de spanzurare in pielea goala, atarnat in chingi metalice prin care trecea curent electric atat cat sa nu moara repede. Ordinul de arestare a fost dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar indicatiile de condamnare au fost scrise de ministrul de Interne, Alexandru Draghici.
Print ortodox prin nastere, umil ingrijitor al leprosilor, al ranitilor din cele doua razboaie mondiale, al locuitorilor periferiilor capitalelor lumii, Vladimir Ghika a fost hirotonit preot catolic la 50 de ani. A explicat: “Am trecut la catolicism pentru a fi un bun ortodox”. Binecuvanta cu un spin din coroana lui Isus Christos, iar Dumnezeu savarsea minunea. Intre minuni se afla vindecarea unor persoane si nasterea mostenitorului tronului Japoniei.
Canonizarea Ms Ghica “este un dar deosebit nu numai pentru Arhidieceza noastră, dar pentru întreaga Biserică Catolică din România, pentru ţara şi poporul nostru din care s-a născut această mare personalitate, Vladimir Ghika, preot martir. Frumos semnal trimis de Sfântul Părinte Francisc Bisericii şi ţării noastre, prin semnarea decretului de recunoaştere a martiriului acestui fiu al Bisericii şi al neamului nostru!”, a declarat IPS Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti.
La rândul său, postulatorul cauzei de beatificare şi canonizare a monseniorului Vladimir Ghika, Pr. Francisc Ungureanu, a explicat că, încă din 1991, IPS Ioan Robu a adresat Sfântului Scaun cererea pentru începerea Procesului în Cauza de beatificare şi canonizare a monseniorului.
“Existau deja dovezi şi multe mărturii despre viaţa de credinţă a monseniorului şi moartea lui martirică. Ne bucură nespus vestea confirmării martiriului monseniorului Vladimir Ghika, pe care putem să-l numim de acum venerabil. Este primul martir al Bisericii locale care va fi declarat fericit”, a explicat Pr. Francisc Ungureanu.
“A varsat samanta credintei in noi”
In articolul “Monseniorul Ghika, un sfant sub ciomege”, publicat de Romania Libera, Marcel Petrisor, fost coleg de celula cu monseniorul, ne relata despre “printul saracilor romani”:
“Am stat cu ms.Vladimir Ghika in aceeasi celula, la Jilava. Eram uneori peste 100 de detinuti, jos in fort, pe sectia intai. Nici nu puteam sa stam in picioare, asa de multi eram. Stateam intr-o dunga si, daca voiam sa ne intoarcem, o faceam toti odata.
Vara, pe noi curgeau apele si, combinat cu praful de pe rogojini, parca eram in zeghe. si pe deasupra, cu mirosul de excremente, ca daca intra o musca in camera cadea moarta. Eram acolo, de la vladica la opinca.
Monseniorul se ridica intre toti, era un sfant. El privea suferinta ca pe o necesitate de izbavire a pacatelor. El credea ca era necesara aceasta suferinta, la scara globala, mondiala, pentru renasterea lumii in spirit religios. Eu eram tanar student si ma uitam la el ca la o icoana.
Era ingaduitor cu cei care il asupreau, cu gardienii, pe care nu-i considera vinovati. A varsat samanta credintei in mintea noastra.
Sfant sub ciomege, cum l-am numit eu dupa o intamplare. Eram multi si trebuiau golite tinetele. Faceam cu randul. Gardienii se grabeau si, daca nu te miscai repede, te loveau cu ciomegele. Se trecea pe sub ciomege cand eram scosi afara sau cand scoteam tinetele.
Odata a fost randul Monseniorului sa scoata tinetele si el, batran fiind, se misca mai greu. Gardienii au ridicat ciomegele sa-l loveasca si au ramas paralizati, cu ciomegele sus. N-au reusit sa-l loveasca. I-a impietrit privirea lui. Era atat de impresionant ca figura incat aveai impresia ca a coborat din icoane. Cu parul lui alb, cu barba alba, cu ochii albastri si privirea senina. Cand ne privea parca arunca linistea in sufletele noastre. El nu prea manca. Dadea mancarea celorlalti. Era slab, hieratic. Ne spunea ca nu era suparat ca a intrat in inchisoare, ca a fost menirea lui sa fie in mijlocul oamenilor napastuiti.
