Legătura dintre literatură și muzică

Azi, la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc lansarea volumului „Octave paralele“, o colecție de eseuri semnate de muzicologul Valentina Sandu-Dediu. Alături de autoare vor lua parte la eveniment Ioana Pârvulescu, Andrei Pleșu, Sever Voinescu și Vlad Zografi.

Am crezut, multă vreme (şi, uneori, încă mai cred) că muzica şi artele plastice sunt arte «mute». Că, adică, nu se poate spune în mod profitabil prin cuvinte ceea ce fiecare din ele au de spus pe limba lor. Poţi da informaţii tehnice, poţi înşirui metafore, dar, orice ai face, rămâi exterior «obiectului» pe care îl comentezi. Cartea Valentinei Sandu-Dediu mi-a fisurat această convingere. Limpezimea ei, deschiderea ei culturală m-au făcut să uit de vechile mele idio-sincrazii. Am învăţat lucruri, am fost pus pe gânduri. Pentru că muzica nu e niciodată singură în paginile acestei cărţi. E vorba şi de Ion Negoiţescu, şi de Radu Stanca, şi de Georg Büchner, sau de Bucureştiul vechi, de ideologii, mode şi istorie. Valentina Sandu-Dediu a făcut, ca specialist, acei paşi spre mine pe care eu n-am fost în stare să-i fac spre specialitatea ei. Îi mulţumesc şi vă invit să nu rataţi această experienţă,“  este de părere Andrei Pleșu.

Valentina Sandu-Dediu se oprește în primele eseuri asupra prețuirii pe care marii compozitori au avut-o pentru sursele literare ale operelor lor.

Robert Schumann (foto) este primul care păstrează poemele lui Byron sau Goethe aproape integral în librete, iar mai târziu Debussy, Ravel sau Enescu se întorc spre muzicalitatea poeziilor vechi. Corespondența dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca dezvăluie interesul cu care cei doi intelectuali urmăreau ce se întâmpla în zona muzicii clasice contemporane.

Până la finalul volumului îi descoperim pe wagnerienii români sau pe adepții lui Schönberg din Bucureștiul secolului XX, iar portretele din secțiunea „Solo“-uri sunt un prilej de a intra în culisele organizării festivalului Enescu sau de a-i cunoaște pe câțiva dintre muzicologii români importanți.  „Octavele paralele sunt, în multe tradiţii muzicale, o variantă a unisonului, împărţit între voci diferite. Sunt, pe de altă parte, strict interzise în tehnica scriiturii armonice pentru cor, în istoria tonalităţii. Le auzim însă pe clapele pianului sau în infinite combinaţii timbrale. În această carte, octavele muzicale se cântă pe clapele alb-negre ale realităţii. Am adunat aşadar opt «invenţiuni» pe tema afinităţilor dintre muzică şi literatură, opt mici «rapsodii» despre muzici şi muzicieni, în diverse contexte istorice şi ideologice sau doar biografice. În fine, am compus şi unsprezece «solouri» (pentru a evita întregul dodecafonic). A rezultat un caleidoscop cu un discret fir conducător: rosturile muzicii şi ale muzicologiei, limitele şi deschiderile ei. Cartea se adresează deopotrivă specialiştilor şi celor cărora, pur şi simplu, muzica şi micile ei istorii nu le sunt indiferente,“  explică Valentina Sandu-Dediu.

Seara se va încheia cu microrecitalul violonistei Diana Moș, care va interpreta fragmente din Johann Sebastian Bach, Dan Dediu și Mihai Măniceanu.

Romanticul Schumann

Iată ce scrie muzicologul Valentina Sandu-Dediu în capitolul „Ochii de cititor al lui Robert Shumann“: „Muzica toată se scrie cu puncte şi linii de mărimi şi grosimi diferite, cu semnificaţii multiple. Punctul devine notă (înălţime muzicală), linia arată curgerea muzicii în timp (ca liniuţă pentru notă, ca bară de măsură şi aşa mai departe). S-ar putea broda, din această perspectivă, o carte numai despre semiografia muzicală, care în secolul XX a părăsit terenurile convenţionale şi a mers în pasul avangardei. Literatura se scrie şi ea cu puncte şi linii; pornind doar de la un asemenea detaliu, nu aş putea demonstra interferenţe precise între literatură şi muzică. Vă propun de aceea un studiu de caz, al unui compozitor care a iubit în egală măsură literatura şi muzica, în secolul fuziunilor romantice: Robert Schumann.

Schumann este probabil primul compozitor care priveşte actul componistic ca pe unul literar.

În adolescenţă, a scris nu doar compoziţii, ci şi eseuri, poezii, fragmente de roman, influenţat fiind de modelul său literar, Jean Paul, şi de romanele acestuia, „Titan“ şi
„Flegeljahre“. Încercările literare ale lui Schumann sunt semnate cu pseudonimul „Skülander“ şi constau în poeme, scene dramatice, traduceri metrice din versuri latine şi greceşti, eseuri şi pagini critice. În pragul vârstei de 21 de ani, îl descoperă pe E.T.A. Hoffmann şi a sa stranie îmbinare între real şi fantastic (care nu rareori va traversa muzica schumanniană). Va adopta cu entuziasm una dintre temele favorite ale literaturii romantice germane, la Hoffmann, ca şi la Jean Paul: dedublarea, dublura sinelui („Doppelgänger“).

Chiar de ziua sa de naştere (pe 8 iunie 1810), Schumann notează în jurnal conflictul între cele două ipostaze ale sale, între obiectiv şi subiectiv, între formă şi umbră, între  Fiinţa sa propriu-zisă şi aparenţă. De aici şi până la a boteza cele două proiecţii ale sinelui Florestan şi Eusebius e doar un pas. Prima întruchipează aspiraţiile de virtuoz, cea de-a doua e inspirată de persoana unui cleric liric, gânditor.

Ambele apar în schiţele unui roman – Das Wunder kind (Copilul-minune) – în care Schumann descrie personaje din anturajul său: Meister Raro (Friedrich Wieck), Cilia sau Chiara (Clara Wieck, viitoarea sa soţie), Paganini, Hummel etc.