Surprinzătoare reacţia deţinătorilor de drepturi de autor la batjocura instituţio-nalizată care te face să umbli ici cu un leu, dincolo cu doi, în total pe la trei ghişee, lunar, căciulindu-te să ţi se accepte birul pe creativitatea proprie. Întâi şi întâi, pentru că nimeni nu pare să mârâie împotriva impozitării propriu-zise, ea le apare, probabil, firească tuturor celor care creează într-un domeniu sau altul dintre cele afectate de noua taxare. Cu toate acestea, creativitatea, inventivitatea, ingeniozitatea puse în slujba comunităţii ar trebui răsplătite mai mult decât alte activităţi, fiindcă deschid căi noi, pun la dispoziţia oamenilor scurtături, ameliorări, mediază salturi calitative şi diversifică viaţa sub diversele ei aspecte, îmbogăţind-o, în loc să o sărăcească sau să o menţină pe o rută monotonă.
De ce, aşadar, supraimpozitări? Dacă e cineva care să impoziteze astfel de contribuţii, atunci acea instanţă se numeşte Duhul/Spiritul Sfânt sau, într-un alt cod de lectură, Natura, de unde ele emană. Statele nu au nici un merit în raport cu asemenea îndeletniciri care, de multe ori, rămân la voia inspiraţiei, revelaţii spontane sau, pur şi simplu, rezultatul unor moduri năstruşnice de a pune în ecuaţie datele lumii acesteia. A pretinde că ai drepturi de dijmuire a creativităţii îmi pare un abuz, o depăşire a sferei jurisdicţionale proprii şi, nu în ultimul rând, un atentat la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. E ca şi cum ai socoti că poţi legifera asupra obligativităţii oricărui cetăţean de a fi inventator sau autor de lucrări de artă. Până când se va dovedi irefutabil că darul creativităţii artistico-ştiinţifice îl are toată lumea şi oricine, nu există temeiuri care să îi permită statului să intervină în sfera aceasta de activitate fără a provoca grave discriminări sociale.
Dar nu e numai atât, mai e ceva. Şi cu asta trec la un al doilea motiv: reacţia este surprinzătoare, fiindcă nu îi include şi pe birocraţii de la Finanţe şi celelalte resorturi încasatoare ale noilor taxe. Să fim serioşi: asta le lipsea funcţionarilor de acolo, o supranormare, o extindere a timpului de muncă, nişte asedii ale populaţiei nemulţumite de Guvern? Oare ei înşişi nu sunt cel puţin la fel de nemulţumiţi? Cine zice că i-a ajuns din urmă un elan neţărmurit ca, pentru acelaşi salariu – nu neapărat cine ştie ce -, să recepteze din plin, cu forţă, în plină figură, nemulţumirea fiecărui cetăţean acumulată în ultimele luni de guvernare, cota de frustrare în plină creştere după tăierile de salarii? De ce nu Băsescu, Boc, Şeitan şi Vlădescu, de ce tocmai ei? Şi, pe urmă, cine garantează că doamna din spatele ghişeului, încordată şi deplin conştientă de munca impopulară pe care o face, nu scrie acasă poezii, nu compune o melodie sau nu inventează un mecanism de bruiere a zgomotului ţânţarilor?
S-ar zice deci că împotriva noii obrăznicii guvernamentale din România s-au ridicat anumite categorii – nu toate – de inventatori, compozitori, artişti şi creatori de diverse facturi şi mărimi, şi cu asta basta. S-ar putea, de asemenea, crede că motivul de nemulţumire îl constituie numai batjocura dezorganizării încasărilor de contribuţii, tembelismul purtării fiecărui ins aflat în situaţia respectivă pe la mai multe oficii şi ghişee, ca şi conceperea unui ritual lunar care trebuie să te trimită din poartă în poartă, pe acelaşi traseu, de douăsprezece ori pe an, sub ameninţarea unor grave măsuri coercitive (tot financiare).
De fapt, nu e aşa. Protestele ar trebui să aibă în vedere în primul rând incapacitatea Guvernului şi a mercenarilor lui de a gândi până şi măsurile impopulare mai eficient şi mai puţin antipatic, cu un minim respect faţă de cetăţeni. Or, asta înseamnă că ele s-ar cuveni să fie îndreptate, iar şi iar, împotriva lipsei de profesionalism a Cabinetului şi a aparatului care nu serveşte, ci sufocă şi irită România.
Un alt motiv, la fel de serios, este mesajul de dincolo de decizii. Acesta este un mesaj insolent, ticălos, care arată că guvernanţilor puţin le pasă de categoriile creatoare vizate, că – pe lângă că le cer bani – le mai şi desconsideră, le umilesc, le dau la naiba, le dau cu tifla, că le consideră zero barat, praf de pe tobă. Or, asta, dacă are de-a face cu ceva, este un nou semn de dispreţ şi discriminare la adresa unei categorii de cetăţeni, lucru incompatibil cu pretenţiile de reprezentare democrată arborate în mod necesar într-o democraţie europeană.
Incompetenţă, insolenţă, depăşire a atribuţiilor; oare aceste motive nu sunt suficiente pentru a protesta împotriva celor care iau asemenea măsuri, mergând, la nevoie, până în pânzele albe, dar trecând şi pe la Curtea Constituţională a României şi, dacă nu se rezolvă acasă nimic, şi pe la Strasbourg? Tot ce găseşte ministrul Şeitan să spună este că amână amenzile cu câteva zile? Tentativa de impozitare a inspiraţiei face parte din ciclul deciziilor neofanariote şi chiar blasfemice cu care guvernul actual îi asediază pe români, hotărâri pentru care nici scuzele permanente, fie ele şi sincere, nu mai ajung.
